Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase.
La fel ca și în 2018, am zis că n-ar fi rău să adun câteva filosofii, nebunii și ofuri postate pe Facebook de-a lungul lui 2019. Să le adun și să le prelungesc viața printr-o postare pe blog. Pentru că aici e, de fapt, casa gândurilor mele.
Ai voie să zâmbești, ai voie să plângi, ai voie să te simți bine, ai voie să recunoști că te doare! Ai voie să fii tu – fără măști și zorzoane! Ai voie să pozezi în pielea ta,
* În 2018, cele Șapte pietre au împlinit 10 ani. A fost un 2018 în care ori le-am acordat maximă atenție, ori le-am neglijat total – dar le-am iubit și le iubesc mult, că-s ale mele.
* 2018 a fost anul pe care am vrut să-l pipăi, să-l simt, trăind în el și trecând prin el conștient, într-un continuu prezent. M-au însoțit celebrii aici și acum – atunci când cei doi n-au lipsit cu desăvârșire…
* 2018 a fost anul cu cele mai multe
Am scris anul acesta pe Facebook o serie de filosofii, nebunii și ofuri. Și-am zis că n-ar fi rău să adun câteva dintre vorbe pe blog – că aici e, de fapt, casa gândurilor mele.
Se întâmplă, uneori, să ne dăm calmi și împăciuitori, simpatici și plini de virtuți. Mai, mai că ne-am mângâia pe frunte și ne-am trece la panoul de onoare – suntem fantastici! Zâmbitori și liniștiți,
Am de unele, pentru că nu am altele. Fac unele, pentru că nu fac altele. Nimic nu e total, complet, ideal. Eu nu sunt nici pe departe perfectă. Așa că, atunci când unii se minunează de cât de faină aș fi, eu mai cu foc râd și explic că nimic nu sunt, nimic nu fac, nimic nu am.
Eu sunt, în mare, fericită, pentru că nu-mi trebuie multe și pentru că nu aștept să-mi creeze alții fericiri. Eu sunt, în mare, mulțumită cu ceea ce am pentru că, de fapt, nimic material nu prea am… În ceea ce privește oamenii,
Ieri a însemnat… ziua mea. După cei peste 2.000 de kilometri încheiați duminică seara, încă 400 pentru marți și miercuri au fost floare la ureche! 🙂 Dar au fost importanți foarte, căci au reprezentat
Scriu astăzi, la trei săptămâni după ce mănânc… ca un om :). Și mă pregătesc să vă spun cum a fost în luna a treia de RESET by Limitless, dar și cum e în viața așa-zis… normală. Pe de o parte, îmi pare rău că n-am scris la timp, adică exact atunci când s-au împlinit cele trei luni de program. Pe de altă parte, eu zic e bine că am stat un pic mai mult să analizez, să observ, să-mi recunosc anumite limite, să conștientizez cât de slabă sunt – mai mult în ambiție, decât la trup –, cât de ușor pot să mă las pradă micilor și păguboaselor plăceri.
Așadar, să începem povestea.
A mai trecut o lună de RESET. O lună altfel, față de prima – când am fost complet ascultătoare și atentă la indicații. Am fost și acum, nu zic… Însă, de data asta am inclus programul în stilul meu de viață – nu mi-am mai făcut stilul de viață după program.
Ce anume a fost altfel? În aceste săptămâni am plecat mai mult de acasă, în delegații. Am plecat cu geanta frigorifică și cu o parte dintre mâncăruri pregătite. Am respectat, pe cât s-a putut, mesele din lista inițială. Pe altele le-am înlocuit cu mâncăruri din același program, de la aceleași ore – dar mai ușor de făcut și de mâncat prin mașină, pe lângă mașină sau între două interviuri. Au fost și dăți în care am fost invitată la masă și n-am putut, nici nu mi-am dorit să refuz. M-am observat, însă, mai atent și mai atentă. Gândind la ceea ce mănânc, la cum mănânc, la cât mănânc, la ce asocieri fac și la momentul în care spun stop cu zâmbetul pe buze. Cu zâmbet, da! Fără mustrări de conștiință, fără stresul pe care îl implică, în general, o cură de slăbire. Căci RESET by Limitless nu e cură de slăbire, ok? 🙂
Cu zâmbet și fără mustrări de conștiință am avut parte, luna asta, și de două abateri dulci. Nu, n-am cedat ispitei, ci mi-am programat din timp două deserturi pe care mi le-am asumat.