Sunt tristă
Am votat. Îmi asum gestul, îmi asum locul pe care am pus ștampila. Cu toate acestea, sunt tristă. Am obosit ca, în lipsa binelui, să aleg răul cel mai mic. Să mă mulțumesc cu puțin. Să trăiesc într-o țară de care mă simt mândră, dar să mă rușinez continuu de oamenii care mă conduc. De oamenii care ar trebui să fie supușii poporului, dar care se simt stăpânii lumii – atunci când au ciolanul în terenul lor.
Am avut șansa de a pleca. De a lăsa în urmă totul. Și, n-am făcut-o. Nu regret. Pentru că, oricâte ai lăsa în urmă – totul e imposibil. Aici este viața mea, aici sunt bucuriile mele – aici sunt necazurile cele mai mari. Ce-a fost înainte, nu prea știu. Dar știu că, în 1990 am intrat în clasa întâi. Eram prima generație liberă – pentru noi se clădeau planuri mărețe!
15 septembrie nostalgic
Ştiu că şcoala a început deja. Am şi scris despre asta – şi nu tocmai cu optimism… Totuşi, nu pot ca azi să mă abţin. Să te rog să rosteşti şi tu 15 septembrie şi să observi dacă ai vreo reacţie.
Pentru mulţi dintre noi, 15 septembrie este o amintire. Va fi şi o nouă descoperire – atunci când ne vom duce copiii la şcoală. Să rămânem, însă, la stadiul de amintiri. Pentru că am o surpriză. Două, de fapt 🙂
Pe vremea mea
Prima data cand am folosit aceasta expresie eram la sfarsitul clasei a X-a. Am fost surprinsa cand m-am auzit. O vorba a parintilor si a bunicilor nostri in gura unei copile de 16-17 ani. Dar eram atat de revoltata! Cu adevarat, pe vremea mea era altfel! Era bun-simt, era inocenta, era bucurie, era copilarie.
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase