1 Decembrie – în misiune de salvare
La 1 Decembrie, e defilare. În viața de zi cu zi… în timp de pace și de război… e misiune de salvare. Astăzi, privindu-i pe toți cei implicați în parada militară – cât erau de frumoși, de festivi, de veseli, de înfrigurați, de oameni – am simțit o emoție aparte.
Mai mult decât un calendar de Advent – creativitate în decembrie
Aproape că bate decembrie la ușă. Încep pregătirile de tot felul și bucuriile multe și mărunte, care vor încununa marea Bucurie a Nașterii Domnului. Decembrie este, probabil, luna cea mai creativă. Cât un calendar de Advent! Căci oricât de adult mare și serios și încruntat ai fi, parcă nu poți să nu desenezi și tu un brad, să decupezi un fulg sau măcar să zâmbești în fața unui joc de lumini. Cred, însă, că marea majoritate putem face mult mai mult de-atât! Iar cei care avem copii prin preajmă – ai noștri, dar nu neapărat – avem și un motiv în plus pentru a ne umple de joc și copilărie, a ne transforma în spiriduși, a lăsa durerile de-o parte și a învăța să trăim frumos.
Pornind de la ideea calendarului de Advent – dar prelungind-o la cele 31 de zile ale lunii decembrie, în 2015 m-am gândit să confecționez un soi de calendar-surpriză pentru Maria.
N-am vrut varianta dulce, comodă și comercială a unei doze zilnice de ciocolată, nici alt joculeț din comerț. Am vrut să muncesc eu, să mă chinui să iasă ceva fain, inclusiv cu riscul de a nu ieși! 🙂
Creativitate și bucurie
Implicarea mea și dragul de a crea erau cele care au contat – pentru mine, dar mai ales pentru copila sufletului meu.
La cei 5 ani pe care-i avea atunci, am simțit-o atât de încântată de faptul că fac ceva cu mâinile mele, năstrușnic gândit și personalizat pe fiecare zi – încât sunt convinsă c-a fost mai important și mai de păstrat în amintire pentru ea jocul acesta, decât că-i dădeam de mâncare sau că mă îngrijeam să nu-i fie frig în drumul spre grădiniță.
5 decembrie – ne pregătim ghetuțele! Cu gândul la ce-o mai născoci mami mâine, Maria adormea entuziasmată și se trezea la fel. Zi de zi, timp de 31 de zile, apărea câte o nouă chestiuță în calendar! Mă așteptam să fie momente în care să strâmbe din nas. Să i se pară prea simplu ceva sau neinteresant. M-am așteptat degeaba, slavă Domnului! 🙂 Căci până în ziua de azi, se uită cu același entuziasm în fiecare pătrățel și-și amintește motivul pentru care este acolo una sau alta dintre surprize. Dovadă că, în mintea și în sufletul copiilor, bucuriile nu au termen de valabilitate.
12 decembrie – surpriză împăturită – ziua fetelor mamă + fiică Ce-am făcut eu nu-i o mare bortă-n cer. Am trasat un tabel pe un carton, pe care l-am împărțit în așa fel încât să aibă sus zilele săptămânii – iar în jos suficient spațiu, pentru a cuprinde cele 31 de zile ale lunii. C-a fost chiar un pic mai mult decât atât, asta n-a reprezentat nicio problemă! 🙂
16 decembrie – Maria are concurs la înot! 🙂 Zile și zile
Unele zile au fost super personalizate – pregătirea ghetuțelor, Sfântul Nicolae, participarea la o lansare de carte, la un spectacol de teatru sau la un concurs de înot, ziua celei mai bune prietene, împodobirea bradului, venirea lui Moș Crăciun sau a noului an. Alte zile le-am dedicat zâmbetului, iubirii, bucuriei, dar și jocului din a face un 2 dintr-o rățușcă, un 3 dintr-un fluture sau un 9 dintr-o floare – iar alte zile le-am „inventat”, pur și simplu! 🙂
20 decembrie – explicații despre… Ignat (Sfântul Ignatie Teoforul și tăierea porcului) Nu a fost greu. Dar a însemnat timp asumat – uneori mai mult, uneori mai puțin – dedicat copilului, fără copil în preajmă. Cu excepția unei singure zile, în care i-am oferit în dar pătrățelul, pentru a contribui și ea activ. Nu a fost greu. Dar a fost un calendar cu greutate! După ce-au început să se umple zilele, a trebuit să-l lipesc mult mai trainic de ușă, ca să reziste :). Nu a fost greu. Dar m-a ținut un pic în priză, mi-a pus inventivitatea la încercare și, sincer, m-a bucurat.
Bucurii vă doresc și vouă! O lună frumoasă, cu împliniri și creativitate în familie!
UPDATE:
Pe Facebook puteți vedea albumul foto integral – cu fiecare zi și fiecare surpriză! Click aici!
Loc de parcare surpriză în centrul orașului
Uneori, să găsești un loc de parcare prin Iași poate fi o adevărată aventură. Parcări cu plată sunt doar în anumite zone. Parcările fără plată sunt destul de ocupate. Parcările din jurul blocurilor au început, încetul cu încetul, să se cumpere și să se personalizeze cu tăblițe pe care e inscripționat numărul mașinii-proprietar și interdicția „Nu parcați!”. Aceeași interdicție o vezi pe toate gardurile… Așa că ajungi, foarte des, să parchezi cu un nod în gât fix sub semnul Oprirea interzisă.
Mi-am dus vulcanul în service :)
În viața mea trecută am fost o fire vulcanică. Am depășit cu brio cele mai grele momente și-am răbufnit în cele mai stupide, mai lipsite de importanță, mai fără de sens… Răbufnirile mele erau, în general, scurte. Câteva minute și niște vorbe și apoi, „eliberată”, soarele reapărea pe cer. Nu făceam asta decât cu oamenii dragi, față de care-mi „permiteam”. Că ei mă iubesc, că ei mă acceptă, că ei mă iartă… că eu sunt a lor și că mă cunosc de acum destul de bine cât să știe că negreața din cerul gurii nu-i decât de suprafață… Că am suflet bun și iubire multă de oferit și că, la rândul meu, și eu le știu și le suport pe ale lor. C-așa-i în viață.
Eram… mai nervoasă. O scuză bună. Până când am descoperit eu că nervozitatea e un termen modern, care ascunde mânia. Iar mânia-i un păcat. Am aflat asta cu puțin timp înainte de o prăbușire. O prăbușire inevitabilă, care putea fi evitată – ca să zic așa. În prăbușirea asta, însă, am început să lucrez intens la mine, cu mine – pentru mine și, implicit, pentru cei dragi ai mei.
Femeia care și-a îngrijit soțul de 29 de kilograme își duce acum propria luptă cu boala
Cândva, pe la începutul anului, auzeam despre un ieșean de-al nostru, om vrednic, la casa lui, că suferă de-o boală care, la propriu, l-a slăbit. Bărbatul de 47 de ani, soț și tată a trei copii, ajunsese la 29 de kilograme. E o poveste greu de imaginat, cu suferință mare, cu cheltuieli care întrec orice putință, cu ajutor de la semeni și de la Dumnezeu. Cu luptă multă și cu iubire. În fiecare articol în care se scria sau se vorbea despre Eugen Movilă, acesta nu înceta să-i mulțumească soției și să dea slavă lui Dumnezeu că i-a oferit în dar o femeie care să-i fie cu adevărat alături, la bine și la greu.
Între timp, cu mari eforturi și cu multă greutate, Eugen a ajuns pe la 40 de kilograme… Lupta continuă. Însă, de parcă nu era de ajuns, acum tragedia s-a extins. Daniela, soția lui Eugen, a fost diagnosticată săptămâna trecută, miercuri…
Binele nu ni se dă cu forța – nici degeaba
Dar eu vreau să-mi fie mai bine! De ce nu mi-e?… Adesea ajungem la o astfel de întrebare debusolați, deznădăjduiți, supărați pe viață și obosiți.
Ne plângem, dar prea rar analizăm ceea ce facem pentru a ne fi mai bine. Sau ceea ce nu facem. De multe ori, numai gura e de noi. Căci, în realitate, ne e mai comod să ne facem că vrem ceva, dar să rămânem în starea pe care-o cunoaștem, așa cum o fi ea, de la care nu riscăm noi surprize ori provocări.
Ca să ne fie mai bine nu e suficient să vrem.
Luna – musafirul din odaia mea
Ieri toată lumea vorbea despre fenomenul luna uriașă. Eu n-am simțit că e cazul. Nici să vorbesc, nici să o văd, nici s-o chem, nici s-o caut. Ba chiar ocolind niște fotografii cu luna, am avut o mică tresărire. Hei! Ce se întâmplă? Cum te mai simți tu, în suflețelul tău?, m-am întrebat… 🙂 Adică, eu, fana lunii și fana stelelor, săream nepăsătoare peste o lună maaare?!
Sunt bine, mi-am zis. Prea bine! Și-atunci, nu știu cum să explic, am simțit că, de data asta, nu eu trebuia s-o chem sau s-o caut. Am simțit că nu e nevoie să mă zbat, să dau norii la o parte.
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase
