Mozol. „Cum se mai bagă Anda-n seamă” ori „Cum să-ți faci dușmani, volumul 14”
Azi dimineață, în curtea școlii, un tată îi povestea super entuziasmat puștoaicei sale niște amintiri din copilărie: „Uite, aici stăteam înainte de a începe orele, după-amiaza. Și, când ieșeau fetele de dimineață, noi le așteptam și le făceam mozol. Mozol e atunci când le bagi cu capu-n zăpadă, când dai cu mâinile, cu picioarele toată zăpada pe ele! Și noi eram mulți! Ce ne mai distram!”. „Iar ele ce spuneau?”, întreabă copila destul de surprinsă. „Păi, puteau să mai spună ceva?!”.
Am ajuns în dreptul lor, apoi i-am depășit. O țineam pe Maria de mână, el o ținea pe prunca lui. Și nu m-am putut abține. M-am întors, am zâmbit și-am vorbit: „Sunt amuzante amintirile din copilăria noastră, dar parcă nu am mai fi la fel de amuzați dacă ar păți fetele noastre la fel, nu?”.
Poezii pentru copii, Grigore Vieru și-o lectură în mașină
Versurile lui Grigore Vieru nu m-au lăsat niciodată nepăsătoare. Și nu mă refer doar la cele care mi s-au lipit complet de inimă, ci și la altele. Altele mai greoaie și aparent de neînțeles. Fiecare poezie are ceva al ei și mi-l ține pe poetul de peste Prut într-un anume top al preferințelor. Influențează mult faptul că am crescut cu el. Că l-am simțit român adevărat, patriot adevărat, suferind adevărat după România, „o țară plină de câmpii, munți, ape, cântece, istorie și granițe”.
În zi de 18 ianuarie, în 2009, a plecat la Domnul. Dar bogăția lui ne-a lăsat-o nouă, aici, moștenire. Și copiilor noștri. Și-ar fi păcat să-i privăm pe cei mici de numele său, de condeiul său, de varietatea de versuri și de stări pe care ne-o oferă.
La Editura Doxologia sunt publicate două cărți pentru copii, cu poezii ale lui Grigore Vieru și cu ilustrații absolut minunate, semnate Anca Apostol. Cum, deci, credeți că mă puteam eu abține să nu aduc și puțină poezie în #studiouldinmatiz?
Să învățăm să reparăm vina de la noi din teren
Un om era supărat și s-a purtat un pic distant cu prunca mea. Copila s-a supărat, la rândul ei și i-a transmis niște gânduri și niște cuvinte urâte omului. Iar eu m-am supărat pe copilă. De fapt, nu m-am supărat. Dar m-am întristat – suficient de vizibil. Ceea ce a făcut-o să exclame:
– Păi, da, din cauza lui X… acum tot eu sunt vinovată?!
Lupta aceasta pentru putere, pentru dreptate, pentru vina ascunsă mereu în ograda altuia îmi dă fiori. Am conștientizat-o la mine destul de târziu și-o văd atât de des în jur, la oameni de-o seamă cu mine și chiar mai mari, cu studii sau fără studii, cu bani sau fără bani… că mă termină! E o veșnică bătălie în care alții, veșnic alții sunt mai răi decât noi.
Ne-am aventurat în Muzeul Iluziilor!
Muzeul Iluziilor a ajuns la Iași! Până pe 2 februarie este musai să-ți faci timp o oră (și mai mult de atât, că oricum dus nu te-ai da!) ca să analizezi cele peste o sută de obiecte la a căror vedere nu poți rămâne indiferent. Că râzi, că te sperii, că te bucuri, că rămâi surprins, că te enervezi că nu-ți iese cum trebuie, că te încurci, că reușești… un lucru e sigur – ieși de acolo plin de energie, cu un plus de copilărie și de încântare!
Animale care evadează din tablouri, cuie „prietenoase”, care iau forma mâinii tale sau care te îmbie să te așezi pe ceea ce… din 2.200 de bucăți formează un pat, oglinzi din lumea lui Alice, care deformează realitatea – de toate găsești la Muzeul Iluziilor!
Poveste cu Moș Ene și Domnul Somn
Iuliana Șoșu, iscusitul meșter de perne, a lansat prima sa carte: Poveste cu Moș Ene și Domnul Somn. O poveste mi-nu-na-tă și mi-nu-nat ilustrată de către Bianca Ionescu! O poveste ce-și are și varianta în limba engleză, de a cărei traducere s-a ocupat o altă prietenă fantastică, Oana Jalbă.
Cartea ce a văzut acum tiparul a fost prezentată de Iuliana, mai demult, în format audio. Și mi-a plăcut din prima secundă! Atât de frumos o spune autoarea – așa, ca o mamă faină ce este! – încât, atunci când mi-a zis prima dată că vrea s-o lecturez și eu în publicul online… nici n-am băgat-o în seamă! 🙂
Acum a redeschis subiectul: Rămâne stabilit – o citești și tu în #studiouldinmatiz, ok?
I-am aruncat o privire luuungă și apoi o întrebare directă: Auzi, dar tu chiar vorbești serios?! Și a spus că da! E o uimire, o bucurie și o onoare! Și-o mică teamă la mijloc! Căci e responsabilitatea de a lucra mână-n mână cu Iuliana, cu Moș Ene și cu Domnul Somn… ca să aducem vise frumoase copiilor!
În speranța că măcar n-o s-aduc vreun coșmar… am răspuns provocării și am citit Poveste cu Moș Ene și Domnul Somn în felul meu! 🙂 Vă previn! E o poveste frumoasă și foarte simpatică, în egală măsură captivantă și liniștitoare, plină de umor și de culoare. Cu niște personaje pe care n-ai cum să nu le îndrăgești – mai ales atunci când pui capul pe pernă! Hai să vedem ce-a ieșit! 🙂
Somn ușor! 🙂
Suntem supereroi pentru copiii noștri? Cum îi creștem frumos și cum le gestionăm emoțiile?
În momentul în care ne creștem copiii ca pe niște prinți și ca pe niște prințese, îi pregătim să fie nefericiți. Căci noi nu putem să-i protejăm de viață – însă îi putem pregăti pentru ea. Așa și-a început discursul psihoterapeutul Anda Păcurar, la întâlnirea oamenilor faini de la Junior Chamber International Iași, „Cum să devii supererou pentru copilul tău”.
În cadrul prezentării sale, care a avut tema „Cum să crești un copil independent și cu siguranță de sine”,
Drumul spre comoară – două copilării și-o singură hartă
Spre sfârșitul anului școlar trecut, doamna învățătoare a Mariei m-a întrebat dacă aș putea scrie câteva rânduri pentru revista școlii. Am simțit că mi se taie respirația! Eu, care scrisesem la aceeași revistă în perioada în care eram elevă – tocmai primisem propunerea de a face un text în calitate de… fostă elevă. Și de mamă a unei actuale eleve! 🙂 O, Doamne! Cum să refuz? O, Doamne! Dar cum o să scriu? Ce o să scriu? Habar n-aveam! Tot ceea ce mi-a fost clar de la început era faptul că trebuie să scriu pentru copii – nu pentru oamenii mari. Și-am scris. Apoi am uitat…
Ieri am strâns revista la piept și m-am bucurat! Mușatinii! Un nou număr al revistei Școlii Gimnaziale „Alexandru cel Bun” în care mi-am zărit numele! Cine ar mai fi crezut?… 🙂
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase
