Ne tot amăgim că suntem moderni, că facem cursuri de parenting, că știm cum să motivăm și să iubim necondiționat copiii, că putem rezista unor tentații de a-i lovi, pedepsi, umili, că suntem mai șmecheri decât părinții noștri, mai răbdători și mai culți, că apelăm deschis la ajutor specializat pentru a-i încuraja pe cei mici să scape de frici și depresii. În realitate, la bază am rămas la fel de putrezi – sau poate suntem chiar mai rău decât am bănui. Căci nu-i suficient să știi teorie, nici să iubești copilul punându-l într-o bulă de cristal, care să-l ferească de factorii externi.

Culmea e că factorii externi cei mai apropiați rămânem tot noi, familia, părinții, împreună sau separat, cu toate bunele și relele noastre, cu toate neputințele noastre, cu toți bolovanii pe care-i purtăm după noi, de-a lungul vieții… și pe care-i descărcăm, mai rar sau mai des, pe umerii pruncilor din dotare. Nu ne iubim copiii doar prin a-i aduce pe lume – ci și prin felul în care îi aducem pe lume. Nu ne iubim copiii numai cu jucării, dulciuri și bani… și cu timp oferit printre picături. Nu ne iubim copiii doar la ocazii speciale, când ne fac pe plac și-s, vorba aia… cuminți – că ne lasă pe noi în pace.

În ultima perioadă am început să observ tot mai multe dovezi de neiubire…