Chef de ceartă – cu sau fără?!…
Am stat în același perimetru cu oameni care se certau. Mi-am scos telefonul și m-am apucat să corectez niște texte. Nu puteam pleca de acolo, nici nu puteam să mă conectez la furiile lor. Nu aveam chef de ceartă.
Nu era ceva grav, care să mă sperie. Nici nu erau oamenii… mei. Mai tare m-a speriat faptul că eu chiar am putut să corectez textele, să-mi termin treaba, să rămân calmă. Să nu judec (prea mult) și să nu iau în râs atitudinea lor.
Felices los 4
YouTube își face de cap la mine pe laptop. Îmi dă muzici după cum dorește și îl las așa – să mă surprindă. Hop!, și-apare Maluma, cu Felices los 4. Mă opresc din treabă și ascult râzând, amintindu-mi…
Cândva, o doamnă aștepta să mă întâlnească, să-mi spună ce melodie cu ritm fain a descoperit – și să-mi ceară să-i deslușesc cuvintele.
E super simpatică doamna și bine ancorată în niște valori. Așa că a căscat ochii mari, mari, când a realizat că de câteva săptămâni cânta despre Felices lor 4 – adică fericiți toți patru, prinși în niște iubiri și niște înșelăciuni demne de telenovelele în care, într-un final, toată lumea e cu toată lumea și toată lumea e fericită!
Putem fi… felices los 4?
Astăzi, unde dai, unde cauți, se vorbește despre un mare și răsunător divorț. Altul. Până vor apărea altul și altul… Astăzi, toată lumea invocă faimoasa karma – sau cum s-o chema ea. Căci o femeie care s-a mulțumit acum 13 ani cu bărbatul alteia, rămânând însărcinată, se vede în postura de nevastă înșelată a unui bărbat care așteaptă copilul alteia. Că viața bate filmul… asta știm deja. E veche de când pământul și mult dinainte de a fi la modă să invoci „karma”.
Eu cred, pur și simplu, că fericirea nu se poate crea pe nefericiri. E o lege nescrisă, știută și veșnic încălcată – pentru că fiecare trădător ar putea jura că el n-o va da în bară. Și, totuși, numai în muzici și-n filme putem fi… felices los 4 și cu încă niște puradei pe lângă noi. Căci, în viața reală, oamenii mari suferă – iar universul copiilor riscă să se frângă sub indiferența și îndrăgostelile fără cap ale oamenilor dragi.
„Ce pastile iei?” – medicamente și analfabetism funcțional
„Ce pastile iei?” Primesc uneori întrebarea asta când mă bag în seamă și comentez pe paginile altora. Băgat în seamă… vorba vine. Pentru că eu nu-s cu răspunsuri „haha”, „da, ce minunat ai zis”, nici nu mă iau de alții. Adică, ori mă implic în răspuns, ori tac. Așa că, dacă îmi place o temă abordată, accept provocarea și îmi exprim punctul de vedere. Cum mă pricep. Cum e contextul. În versuri, uneori, în fragmente de postări, cu alte ocazii sau în comentarii la cald. Cu subiect, cu predicat, cu argumente, cu tot. Unii dintre voi (mă) știți deja, că în acest mod m-ați și cunoscut și ați devenit cititori în… Șapte pietre.
Logic că nu toată lumea e de acord cu ce spun, logic că nu trebuie să mă placă toți, logic că, dacă mă bag în gura lupului, uneori pot ieși ronțăită. M-am învățat cu de toate.
4 martie 1977 – 55 de secunde în care s-a cutremurat România
4 martie 1977. Eu nici nu eram pe atunci. Și mulți n-au mai fost de atunci… Peste 1.500 de suflete au murit la cutremur.
21.22. Ceasul s-a oprit în loc. 55 de secunde au fost suficiente pentru dezastru. 7,2 grade pe scara Richter, cu o adâncime de 100 de kilometri și cu mișcări violente ale pământului – comparabile cu zece bombe atomice de tipul celei de la Hiroshima!
Ne facem planuri, strategii, idei, supărări, frustrări…
Mesaje motivaționale… toxice? Stop!
Există adepți ai unor mesaje motivaționale… de te doare mintea! Mesaje motivaționale din alea…: sunt atât de bun, încât nimeni nu mă suportă! Fac atât de mult bine omenirii, dar toți mă trădează/ mă dezamăgesc/ mă părăsesc/ mă înjunghie pe la spate! Eu iubesc – dar iubirea mea nu e apreciată! Eu totul fac – dar nimeni nu mă laudă/ nu mă răsplătește/ nu mă observă! Pentru că eu sunt atât de minunat, sunt condamnat la suferință! Eu, Eu, Eu, Eu!!!
Zău?! Zilele trecute îmi sărea cineva în cap, când ofeream o rețetă cu… șapte pași pentru nefericire. Eram motivațional-aberantă, da!, dar foloseam un titlu cinstit. Căci stima de sine nerealistă,
Îmi car pietrele mele în spate – și sunt fericită așa
Nu. Nu vreau fericirile nimănui. Prefer să-mi car în spate sacul meu cu de toate. E al meu și pot să-l duc. Nu, nu invidiez pe nimeni. Nu, nu vreau fericirile unei alte persoane – pentru că mi-e teamă de nefericirile ei! Pietrele mele sunt ale mele. Sunt crucea mea! Voi ști s-o duc, pentru că e a mea. Crucile celor din jur îmi par și-mi sunt insuportabile.
Dă-ne, Doamne, răbdare și putere să ne vedem liniștiți de drumul nostru! Învață-ne, Doamne, să fim mulțumiți de viețile noastre!
Vreți să-i faceți proști pe copiii de azi? Despre istorie, geografie și școală românească
Vor unii să unească Istoria românilor și Geografia României într-un singur obiect. Până și un copil de 10 ani s-a trezit întrebând:
– De ce ar face asta?!
Am răbufnit:
– Pentru că vă vor proști! Fără trecut și rădăcini, fără prezent, fără cunoștințe! Pentru că e mai comod să vă știe jucând Roblox și Adopt me decât studiind, având cultură generală și replică atunci când e cazul!
Așa m-am săturat de toți inteligenții care schimbă regulile peste noapte! Dacă îi iei repede, ei înșiși n-au habar de istorie și geografie și de școală, în general. Și-au ajuns „oameni mari”, vai de capul lor, dar mai ales vai de capul nostru…
Interesează pe cineva câți copii au pierdut complet legătura cu anul acesta școlar,
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase
