Dezamăgiri şi fericiri eterne

E trist când cei dragi sunt dezamăgiţi de noi… Când naștem în ei dezamăgiri. Când ştim că ei şi-ar fi dorit un alt soi de drum pe care să-l fi parcurs, de pe urma căruia să fim, poate, pe-un vârf de munte mai sus decât suntem acum. E trist când noi ne simţim bine în pielea noastră şi, în acelaşi timp – văzând reacţiie celor din jur – ne întrebăm: Oare nu mă mulţumesc cu prea puţin?!

Ce înseamnă această mulţumire? În ce se măsoară ea? În vise, în planuri, în dorinţe, într-o fericire inocentă… sau în mărimea scaunului de la serviciu, în salariul notat pe-un fluturaş, în excursiile făcute prin străinătate şi în forţa de a lăsa un bacşiş gras unui chelner?

Cunosc un om împlinit. Relativ. Ca orice om care a muncit pentru fiecare pas al lui, a mai făcut greşeli, s-a mai poticnit. Totuşi, acel om e mereu liniştit, atunci când pune capul pe pernă! Nu e nici foarte mic, nici foarte mare. Ar fi putut să fie uriaş! Pentru asta, mereu i se bate obrazul. E considerat scăpat din mână şi delăsător. E admirat, dar şi judecat. El nu vrea să fie în niciun fel.

Împliniri vs. dezamăgiri

E simplu. Uneori complicat. Dar mai mult îi place prima variantă. E sociabil. Şi omenos. Cu toate astea, are puţini prieteni. Are o familie şi-un loc de muncă… şi reuşeşte să trăiască decent, de pe o zi pe alta. Lumea, cunoscându-i potenţialul, îl crede neîmplinit. Nu se chinuie să demonstreze la nimeni contrariul. Îi pasă… şi nu prea. Are visele lui, pentru care munceşte. Are satisfacţii. Ghinion – gândesc alţii – nu sunt satisfacţii materiale…

Şi-aşa se dă lupta lui eternă. Trăirile şi bucuria îi sunt sincere. La fel de sincere sunt şi dezamăgirile celor din jur. Zâmbetul lui mai piere într-un colţ de suflet… Zâmbetul celor dragi mai renaşte într-un colţ de buză. Toată lumea iubeşte pe toată lumea. Numai că nu toţi înţeleg la fel ideea de mulţumire, nici cantitatea în care se măsoară ea.