Dezamăgiri şi fericiri eterne

E trist când cei dragi sunt dezamăgiţi de noi… Când ştim că ei şi-ar fi dorit un alt soi de drum pe care să-l fi parcurs, de pe urma căruia să fim, poate, pe-un vârf de munte mai sus decât suntem acum. E trist când noi ne simţim bine în pielea noastră şi, în acelaşi timp – văzând reacţiie celor din jur – ne întrebăm: Oare nu mă mulţumesc cu prea puţin?!

Ce înseamnă această mulţumire? În ce se măsoară ea? În vise, în planuri, în dorinţe, într-o fericire inocentă… sau în mărimea scaunului de la serviciu, în salariul notat pe-un fluturaş, în excursiile făcute prin străinătate şi în forţa de a lăsa un bacşiş gras unui chelner?
Cunosc un om împlinit. Relativ. Ca orice om care a muncit pentru fiecare pas al lui, a mai făcut greşeli, s-a mai poticnit. Totuşi, acel om e mereu liniştit, atunci când pune capul pe pernă! Nu e nici foarte mic, nici foarte mare. Ar fi putut să fie uriaş! Pentru asta, mereu i se bate obrazul. E considerat scăpat din mână şi delăsător. E admirat, dar şi judecat. El nu vrea să fie în niciun fel.
E simplu. Uneori complicat. Dar, mai mult îi place prima variantă. E sociabil. Şi omenos. Cu toate astea, are puţini prieteni. Are o familie şi-un loc de muncă… şi reuşeşte să trăiască decent, de pe o zi pe alta. Lumea, cunoscându-i potenţialul, îl crede neîmplinit. Nu se chinuie să demonstreze la nimeni contrariul. Îi pasă… şi nu prea. Are visele lui, pentru care munceşte. Are satisfacţii. Ghinion – gândesc alţii – nu sunt satisfacţii materiale
Şi-aşa, se dă lupta lui eternă. Trăirile şi bucuria îi sunt sincere. La fel de sincere sunt şi dezamăgirile celor din jur. Zâmbetul lui mai piere într-un colţ de suflet… Zâmbetul celor dragi mai renaşte într-un colţ de buză. Toată lumea iubeşte pe toată lumea. Numai că nu toţi înţeleg la fel ideea de mulţumire, nici cantitatea în care se măsoară ea.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *