Steaua fără nume
În luna mai, anul acesta, am fost la premiera spectacolului „Steaua fără nume”, la Ateneul Tătărași. Am ieșit de acolo învăluită într-un amalgam de emoții, de întrebări, de zâmbete și lacrimi. Și… recunosc, am fost atât de răvășită și, într-un final, de egoistă, încât n-am putut să vă povestesc trăirile mele. Ideile îmi galopau în minte și în suflet, dar nu voiau să iasă la suprafață. Până la urmă, cine sunt eu să vorbesc despre dragoste, despre fascinația lumii de altădată, despre suflete pereche, stele fără nume, iubiri împărtășite și neîmpărtășite?…
Apoi, am regretat starea de slăbiciune care mă cuprinsese! Adică, păstrând totul pentru mine… v-am negat vouă șansa de a petrece o oră și jumătate într-o gară și într-o altă viață!
Ajută-l pe Daniel să ajute!
Are 23 de ani și griji… care mie-mi plac! Nu-l cunosc prea bine, dar îl admir pentru felul în care ia apărarea și susține o familie în care tocmai s-a născut cel de-al 9-lea copilaș. Poate că pentru alții de seama lui există distracții mai importante decât acelea de-a te da peste cap pentru niște sărmani frumoși. Totuși, Daniel Roșu se implică (și bine face) în lupta pentru o viață decentă și pentru o educație mai de Doamne-ajută a unor suflete care n-au nicio vină că fac parte dintr-o familie fără posibilități financiare.
Oamenii aceștia, 11 în total, pe care Daniel îi vizitează aproape săptămânal, locuiesc în satul Tabăra, comuna Bivolari, județul Iași. Stau într-o casă-cameră ce mai că se dărâmă pe ei și care nici măcar nu le aparține. Tatăl lucrează cu ziua, ca să ofere strictul necesar copiilor și, în plus, să-și poată lua tratamentul pentru crizele de epilepsie pe care le face. Al 9-lea copilaș s-a născut acum, sâmbătă – de accea, poza e în semni-echipă completă, cu o burtică la purtător. Să vă mai spun că Daniel urmează să fie naș de botez? 🙂
Ambii părinți sunt oameni muncitori, simpli, săraci – suficient de blamați, probabil, că „toarnă” copii. Doar n-or face mai mult de unul, doi, cei care-și permit, nu?… Daniel nu-i judecă. Pur și simplu. Ei vrea să-i ajute. Știe și simte că are pentru cine să lupte.
Părintele sufletului nostru
Așa își începe Nicolae povestirea de astăzi, despre un om tare drag sufletului nostru. Despre acel sfânt printre oameni, pe care am încercat să vi-l fac și eu cunoscut, mai demult.
Astăzi se împlinesc 6 ani de când Părintele Calistrat s-a mutat în brațele Cerului. Printre stelele pe care atât de mult le iubea!
O fotografie și-o mie de gânduri
Câți dintre noi nu suntem ok din punct de vedere fizic, dar de o mie de ori mai ciungi, mai betegi, mai triști, mai fără speranță? Infirmitatea vine din suflet, din necredință, din lipsa zâmbetului, din răul în care ne complacem, din mila față de noi înșine, pe care singuri ne-o provocăm și de care singuri ne scârbim!…
Credință? Pentru cine-i treaba asta cu credința?
Credință? Ce credință? Numai oamenii săraci și fără școală mai pot crede într-un dumnezeu închipuit! Ești tânără și pari deșteaptă… Ar trebui să deschizi mai bine ochii și să-ți dai seama că am evoluat, că n-avem nevoie de prieteni imaginari ca să ne trăim viața!…
Aud vorbele astea periodic, mai blând sau mai dur formulate… și mă minunez. Mai tare decât atât, mă întristez. Și, uneori, recunosc că mă amuz atunci când cineva mă întreabă cu voce gravă… Băi, dar tu chiar crezi?! Cred, Doamne, ajută necredinței mele!
Lumește vorbind, dacă e să mă deranjeze ceva tare, tare de tot, e că se pune, de multe ori, semnul egal între creștini (mai ales creștinii practicanți) și proști. Fără studii, fără cultură, fără un ban în buzunar, fără perspective… Mai simplu, toți fraierii ăștia mai credincioși sunt numiți săraci cu duhul – în sens jignitor.
Corpul meu, dreptul meu – așa o fi?
Corpul meu, dreptul meu. Așa este. Vrei să-ți tunzi părul din urechi, să-ți strângi un coș din barbă, să te vopsești în dungi ori să-ți tai nasul, e dreptul tău. Însă, când în tine se naște o viață – e dreptul tău, în calitate de gazdă, s-o ucizi și s-o dai la gunoi? Dreptul celeilalte vieți unde este? Despre dreptul celuilalt trup când mai vorbim?
În premieră, despre mama mea :)
De multe ori am vrut să scriu despre ea. Despre mama mea. Se pare, însă, că e cel mai greu subiect! 🙂 Pentru că mereu am amânat-o și-acum, când am zis: Gata, a venit momentul!, îmi tremură degetele pe tastatură!
Ea nu e ca mine. Nu m-a amânat niciodată.
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase
