Mulțumesc-ul duce la mântuire
Ziua de astăzi este despre… mulțumesc!
Căci astăzi… se iau zece leproși, se adaugă un Mântuitor și o rugăminte, pentru vindecare.
Se obține sănătate și se pleacă. Dintre cei zece sănătoși, foști leproși, doar unul se întoarce să mulțumească. Ceilalți nouă, nu. Și, totuși, rămân sănătoși.
Al zecelea, însă, primește un bonus.
Cum ar fi fost dacă – gândul care ne îneacă
Mi s-a spus cândva, despre gânduri, că-s precum bărcile care se îndreaptă spre port. Cum ar fi fost dacă?… Noi suntem pe mal, bărcile și gândurile sunt încă în larg. Le zărim, le avem… până aici, totul ok. E în regulă să avem gânduri. Păcatul intervine atunci când decidem să ne suim într-o barcă sau alta – ori în toate!
Să te joci cu gândurile e lucru tare primejdios.
De ce postesc, mă rog, fac milostenie – și, cu toate acestea, nu am bucurie?
Viața creștină nu se reduce la o înșiruire de legi, rânduieli, interdicții sau îngăduințe. Ea este mai mult decât atât: este viaţă şi comuniune de iubire. „Postul, privegherea, citirea Scripturii, lipsa de îmbrăcăminte și alte lucruri necesare nu constituie desăvârșirea”, ne spune Sfântul Ioan Casian. Ele „sunt mijloace ale desăvârșirii fiindcă scopul ultim al practicii acestora nu constă în ele însele, ci prin ele se ajunge la scop”.
„Adevăratul scop al vieții creștine constă în dobândirea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu”, mărturisește Sfântul Serafim de Sarov. Vedem aici răspunsul la întrebările foarte des întâlnite: De ce nu am bucurie? De ce nu mă simt împlinit? De ce cad în deznădejde deși postesc, mă rog, fac milostenie?
Cu sinceritate, despre minciuni
Adevărul supără. Adevărul stârnește. Adevărul nu-i întotdeauna prea interesant. Adevărul doare. Adevărul e pentru oameni puternici. Adevărul e pentru curajoși. Adevărul te smerește. Adevărul nu poartă măști de… minciuni. Se pot spune multe despre adevăr. Adevărul e unul singur. Chiar și atunci când fiecare deține adevărul său și-l vede din unghiuri total diferite.
La polul opus, minciunile pot fi multe, vesele, colorate, frumos fabricate, pline de mister. Te scot din anonimat și îți creează scenarii care mai de care mai vii. Te captivează. Și te învăluie, până ajungi și tu să le crezi. Atunci când consideri că ai întins o capcană altuia, de fapt ești primul căzut în ea.
Cam cât de cocoșat ne e sufletul?
M-am tot gândit la femeia gârbovă. La femeia vizibil îndoită de șale, care 18 ani a privit numai în praful drumului, neputându-și clăti ochii și sufletul cu cerul…
Apoi m-am gândit la mine. Și la tine… La noi toți, ăștia drepți și țanțoși, cu nasul în vânt, cu ochii dați pe spate, cu pasul vioi și cu dreptul de a ne purta capul prin nori. Fizic, suntem ok. Dar se aplică aceeași regulă și atunci când vorbim despre noi, în amănunt?
Cam cât de gârboviți suntem, sufletește vorbind? Cam cât de distruși ne simțim? Cam cât de apăsătoare ne sunt poverile pe care le purtăm – și pe care, de multe ori, le considerăm cele mai prețioase comori? Cam cât de tare ne apasă păcatele și cu ce tupeu putem privi, senini, spre Cer?…
De ce n-avem milă de noi?
Poate că-n fața oamenilor putem poza în drepți și onești – mult mai mult decât suntem. Dar e o glumă să credem că Dumnezeu, Care pe toate le știe, poate fi la fel de ușor de păcălit. El ne știe și frământările, și bucuriile, și tristețile. Și răutățile pe care le facem, și nedreptățile care ni se aduc, și dorințele, și vorbele, și gândurile, și faptele. El știe dacă ne gârbovim sufletul cu folos, în duhul iubirii, al smereniei și al dorinței de mântuire – sau în duhul pierzării.
Trist e că, atunci când ne pierdem și ne tot pierdem… și noi știm asta. Ce se întâmplă? Nu ne interesează? Nu ne doare? Nu ne e milă de noi și de felul în care ne încovoiem? Poate ne gândim că mai avem timp. Dar cât timp? Până când? Timp ca să ce? Oare nu înțelegem că, pe măsură ce înaintăm pe un drum care nu ne face bine, cu atât mai greu ne va fi să revenim? Să ne recunoaștem rătăcirile și neputințele, să ne dăm jos măștile, să ne cerem iertare, să reparăm ce mai putem repara? Oare nu înțelegem că, pe măsură ce ne împotmolim în propriile noastre pânze, devenim captivi și cocoșați?…
eu nu pot… Tu poți!
Câți dintre noi vor avea parte de un al 12-lea ceas și câți dintre noi ne vom pierde sufletul în amăgiri și vom pieri cu nasul în praful drumului, fără a mai avea șansa de a ne clăti ochii cu cerul?… Mi-e frică să născocesc un răspuns. Pot doar să mă îndemn și să te îndemn la trezire. Acum! Acum e timpul nostru! Să începem să ne dezbrăcăm de cojoacele-poveri, de răutăți, de mânie, de minciuni, de egoism, de invidie, de grija caprei vecinului, de batjocură… de tot! Să renunțăm la rolul de victimă, să ne vedem de ale noastre și de cum ne putem face sufletele mai ușoare. Să avem credință și nădejde în Cel care știe cum să-și primească înapoi fiul rătăcitor!
Trebuie doar să vrem – și să începem să facem pașii cei buni. De restul se ocupă Dumnezeu. Atunci când nu vom mai cere nimic și-atunci când vom fi mulțumiți cu poverile-încercări, după 18 zile, 18 luni sau 18 ani, Dumnezeu nu va rămâne dator. Acolo unde noi ne vom strădui să ne urnim povara, El ne-o va lua cu totul și ne va îndrepta.
Doamne, eu nu pot! Tu poți! Ajută-mă!
Gânduri la început de post
Ni se recomandă să postim nu numai de bucate, ci și de păcate. Să ne înstrăinăm de rele, să ne înfrânăm gândurile și limba, să ne îndepărtăm de mânie, să ne despărțim de răutăți, de pofte, de minciuni, de judecarea aproapelui. N-are cum să ne iasă. Nu spun că n-are cum să ne iasă „totul la perfecție”… nici măcar un bob din postul cel adevărat nu suntem în stare să-l ținem. Și, totuși, exact conștientizarea și minima noastră dorință de a fi un picuț mai bine, de a fugi de păcate, de a ține un post plăcut lui Dumnezeu – acestea toate reprezintă postul nostru.
Postul e un medicament pentru trup – o dietă, o cură de detoxifiere am putea spune, lumește vorbind. Doar că medicamentul și tratamentul acesta pentru trup, pentru a fi complet,
Pentru cine are urechi de auzit și ierarhi de pomenit!
Dumnezeu să vă binecuvânteze, binecredincioși creștini! Dumnezeu să-l binecuvânteze pe păstorul vostru, Înaltpreasfințitul Teofan! Păstrați credința, rămâneți în credință, rămâneți alături de Biserică și de păstorii voștri și ai noștri. Astăzi, mai ales sub influența gândirii lumii acesteia, mulți văd tot felul de prihane în noi, în slujitorii Bisericii, și nu întotdeauna greșesc văzându-le. Dar cum am mai făcut-o cândva aici, în România, o fac și acum: vă îndemn și vă rog, purtați-i în rugăciunile voastre pe mai-marii voștri în Duh, pe păstorii voștri, pe arhiereii voștri,
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase
