11 rânduri de suflet
Am avut şi am, în continuare, norocul de nişte părinţi pe care oricine şi i-ar dori. Nu sunt vedete, nu au bani mulţi, nu mi-au făcut toate mofturile. În schimb, mi-au oferit dragoste, prietenie, educaţie, libertate, sprijin, încredere. Ei mi-au fost temelie la ceea ce a însemnat descoperirea vieţii. M-au învăţat să iubesc oamenii, să le admir calităţile, să nu fiu atât de drastică în a le acuza defectele.
Prin propriul exemplu, m-au încurajat să stau în preajma persoanelor de la care am ce învăţa. Să le admir, dar să nu încerc să fiu o copie hidoasă a lor. Părinţii mei nu m-au grăbit şi nu m-au frânat inutil. M-au ajutat şi m-au lăsat să fiu eu – cu bune şi rele.
Nu i-am urmat în meseriile pe care le-au avut, nici în multe dintre ideile lor. Cu toate astea, îmi sunt modele! Zâmbetul, dragul de oameni, respectul pentru frumos, ataşamentul uriaş faţă de propriii copii – le-am moştenit de la ei!
Şi a mai fost un blogmeet
Primul la care am participat, dintre cele numerotate – hmmm… şi ăsta a fost al 34-lea!
Al doilea, dacă e să pun la socoteală şi întâlnirile nenumerotate, dar speciale. În acest caz, primul blogmeet al meu a fost verde, alături de Marius Sescu (ieşean pe atunci :P).
Vineri seara l-am luat pe George de-o toartă şi am pornit spre Coopers. Acolo, pe lângă Iulius Mall, anunţase Souhad adunarea. Şi ne-am tot adunat! O să menţionez lumea într-o (dez)ordine oarecum alfabetică… Dacă am ratat pe cineva sau am schimonosit vreun nume/ link, ridicaţi două degete şi corectăm, ok?
Acsel, Alex Băbuşanu, Alex Taradaciuc, Alexandra Bohan, Andreea Marc, Andrei Dumbravă, Bibire Andrei, Bogdan, Butnaru Gabriela, Ciprian, Dragoş Bărgăoanu, Enciu Constantin, Etienne Ignat, Ionuţ Călugăru, Iustinian Popa, Lucicx, Mădălina, Pavel Arcana, Radu Pricop, Sabina Bolboceanu, Serafim Pantea, Somnulescu, Souhad, Viorel Călinescu
Ce s-a întâmplat la blogmeet?
Şapte pietre – like ori ba? :)
Ajută-mi prietenul să renască!
Locuiesc în Alexandru de când mă ştiu. Pasarela este un reper al existenţei mele. Am trecut pe aici de mii de ori. Şi spun asta fără nicio exagerare.
Pasarela pietonală face legătura dintre cartierul nostru şi gară, implicit – dintre cartier şi Centru, Copou şi multe alte locuri din Iaşi. Pe pasarelă mă întorceam de la liceu, pe pasarelă plecam şi veneam de la facultate, din plimbări, de la muncă. Acum, îmi retrăiesc copilăria pe pasarelă, când merg cu Maria să vedem trenurile, să facem din mână la oameni, să ascultăm trăncănitul paşilor.
De fiecare dată sunt alte trenuri, de fiecare dată sunt alţi şi alţi oameni. Până când şi atmosfera diferă. Numai EL, prietenul meu de 28 de ani şi mult mai bătrân de atât, e mereu acolo, neclintit, la întâlnire. Un turn în care mă visam prinţesă, un turn care mă fascina prin faptul că îmi aţintea privirea de fiecare dată, jumătate din drum, apoi mă urmărea discret, ca un paznic, până ajungeam la scări. EL – un reper, o constantă, un vechi castel de apă.
Deşi a făcut parte din vieţile multora, se pare că nu prea-i mai pasă cuiva de EL… De aceea, am fost încântată să aflu că Turnul Nostru poate renaşte! Poate! Şi tu poţi să contribui la asta! Citeşte cu atenţie!
1.000 de prieteni pe Facebook
Oare cui să-i aparţină performanţa asta?
Pietre de temelie la viaţa de student (Bobocisme)
La fel ca şi în cazul lui 15 septembrie, gândul la 1 octombrie îmi produce un amalgam de sentimente. Am trăit multe bune şi multe mai puţin bune. Am acumulat ceva experienţă, am învăţat, m-am distrat, am muncit, am alergat de colo-colo, mi-am facut prieteni şi oameni dragi pe viaţă, am cunoscut lumea, am primit şuturi, m-am împiedicat, am căzut, m-am ridicat… Poate că, dacă ar fi să mă întorc în vremea studenţiei, aş mai modifica pe ici, pe colo. Nu neapărat pentru că aş regreta ceva, ci pentru că n-aş putea să nu profit de şansa de a avea din nou anii tinereţii şi mintea mea de-acum :).
Pe vremea mea nu-ţi spunea nimeni vreun secret. Ca boboc, trebuia să descoperi totul, să înveţi din greşeli, să dai cu capul. Am avut colegi care s-au lovit rău tare, dar care şi-au revenit frumos. Am avut colegi cărora le-a plăcut să rămână jos, să profite c-au scăpat de acasă şi să se mulţumească în coada listei, posesori, într-un final, ai unei diplome nemeritate de… om mare.
Astăzi, situaţia se schimbă un pic. Bobocii primesc ajutor, învaţă să comunice, să pună întrebări, să aştepte explicaţii, să primească din experienţa altora. Mădălina mi-a dat o leapşă prin care sunt îndemnată să-i pun în temă pe boboci cu tot ceea ce ne-ar fi plăcut mie şi colegilor mei să ştim, atunci când eram ca ei. Şi încep aşa: BOBOCULE!
O alegere cu cap (Hostis)
Îţi cumperi un domeniu. Cineva ţi-l găzduieşte. Toate-s roz şi happy-s toate! Deşi ne-am dori ca asta să fie concluzia, realitatea ne dă uneori peste cap.
Mediul online nu diferă prea mult de viaţa de zi cu zi. Să zicem că domeniul e casa ta, iar cei care-ţi oferă hosting-ul sunt administratorii casei. Pe mâna lor îţi laşi cheile. Şi încrederea. Iar încrederea asta trebuie să merite. E bine să ştii că te poţi întoarce oricând acasă, că toate-s la locul lor, că poţi să-ţi inviţi prietenii la tine în orice moment, că atunci când problemele bat la uşă – are cine să te scape de ele.
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase
