Înnebunesc oamenii…
Alerg de colo-colo, mă întâlnesc cu felurite persoane, am un câmp de observație mai larg. Lucrul ăsta mă fericește, dar mă și face, uneori, să-mi doresc ochelari de cal și dopuri în urechi.
V0tează p0p0rul cu televiz0rul
Uneori, mă sperii puţin. În alte dăţi, sperietura e amuzantă, iar când e de naşpa – mă ia cu palpitaţii. Acum… nu ştiu ce să spun. Chiar nu ştiu ce variantă să aleg! 🙂
Am scris mereu, mai mult de rău decât de bine, despre toate partidele şi toate culorile. Aşa că, e clar, n-am un preferat. În schimb, am reuşit, cu graţie!, să-mi atrag câte o sprânceană încruntată de la fiecare dintre nenii şi tăntiţele de sus.Ca să explic de la ce m-am luat, anunţ că azi a fost mare circ mare, mov la culoare, cu PP şi DD şi zeci de (în)nebuni(ţi) – domni şi doamne oteviste, care-şi aclamau prinţul! Prinţii – mai bine spus. Adică, pe primarul de Iaşi – Daniel Oajdea şi pe preşedintele României – Dan Diaconescu!
Despre biserica Sfântului Nectarie
La sfârşitul săptămânii trecute am fost să-i mulţumesc Sfântului Nectarie pentru ajutor şi pentru toată lumea bună pe care mi-a adus-o în cale – în campania ce încă se desfăşoară, pe blog, pentru fluturaş. Pentru că, v-am spus, l-am luat pe Sfânt ca ocrotitor. Pentru că Sfântul Nectarie e un prieten mai vechi de-al meu şi un punct de legătură cu familia Alexandrei – în casa căreia icoana lui stă la loc de cinste.
Coincidenţă – sau nu! – părintele paroh de aici a ajutat în numeroase rânduri fluturaşul, nu doar cu o mângâiere, ci şi din punct de vedere financiar. În biserica mereu deschisă, care poartă hramul Naşterii Maicii Domnului, Sfântului Ilie, dar şi hramul Sfântului Nectarie – era aceeaşi linişte care te cuprinde mereu. În faţa părticelei din moaştele Sfântului – simţi că lumea se opreşte în loc. Totuşi, ceva m-a marcat. L-am găsit pe părintele Petrică Lehaci îngândurat.
Căsuţa din poveşti
Românii au talentul trucat?!
Am scris suficient, de-a lungul celor două ediţii de Românii au talent. Şi consideram că nu mai este nevoie. Astăzi, la atâtea zile după marea finală, scriu din nou. Ce mă (mai) determină să bat în tastatură? Nebunia unora, care se isterizează doar de dragul de a fi Gică contra.
Cred că în finală au ajuns, în proporţie de 80 la sută, oameni care meritau. Cred că primii trei erau hărăziţi să fie pe podium. Cred că talentul lor nu are legătură cu ceea ce fac ei în timpul liber și, dacă ar fi să judecăm după orice, la fiecare dintre noi s-ar găsi o bârnă în ochi.
Vițel la proțap
Nu. Nu sunt bugetar. 🙂 Nu. N-am fost liberă. 🙂 Ştiu, ar trebui să plâng şi eu tot o dau cu zâmbete. În realitate, despre treaba asta cu 1 Mai am mai vorbit. E Ziua Muncii, nu a nemuncii. Şi, dacă tot mi-s strugurii acri, să ţin cu munca, zic! 🙂 (Și c-un vițel la proțap!)
Totuşi, pentru a îmi lua liber de undeva, am pus pauză la blog. Nu neapărat pentru a face un grătar, ci pentru că, pe bune, n-am mai avut timp de el. Nici tu de mine, presupun – dar asta e o altă poveste! 🙂 Ca recompensă pentru absenţă… aduc astăzi o poză – de pe unde m-au purtat paşii. Pentru că mai rar vezi aşa ceva de 1 Mai. De fapt, recunosc că eu nu mai văzusem niciodată un vițel la proțap.
De bine nu dă bine…
Astăzi nu vreau să vorbesc despre cât de răi sunt jurnaliştii. Astăzi vreau să vorbesc despre momentele în care şi ei pot fi altfel. În care scriu de bine. Frumos, cu mândrie, cu bucurie. Despre momentele în care scot în faţă oameni deosebiţi, pe care îi prezintă publicului. Oferă exemple, modele… Oferă lecţii de viaţă. Ori, poate că vorbesc despre oameni care au nevoie de ajutor. Care merită o mână întinsă, într-o situaţie excepţională.
Chiar şi aşa, mereu se va găsi cineva care să intervină. Motivele sunt variate: