• Vorbe de duh

    Binele nu ni se dă cu forța – nici degeaba

    Dar eu vreau să-mi fie mai bine! De ce nu mi-e? Adesea ajungem la o astfel de întrebare debusolați, deznădăjduiți, supărați pe viață și obosiți.

    Ne plângem, dar prea rar analizăm ceea ce facem pentru a ne fi mai bine. Sau ceea ce nu facem. De multe ori, numai gura e de noi. Căci, în realitate, ne e mai comod să ne facem că vrem ceva, dar să rămânem în starea pe care-o cunoaștem, așa cum o fi ea, de la care nu riscăm noi surprize ori provocări.

    Ca să ne fie mai bine nu e suficient să vrem.

  • Pentru minte,  Pentru suflet,  Vorbe de duh

    Gânduri la început de post

    Ni se recomandă să postim nu numai de bucate, ci și de păcate. Să ne înstrăinăm de rele, să ne înfrânăm gândurile și limba, să ne îndepărtăm de mânie, să ne despărțim de răutăți, de pofte, de minciuni, de judecarea aproapelui. N-are cum să ne iasă. Nu spun că n-are cum să ne iasă „totul la perfecție”… nici măcar un bob din postul cel adevărat nu suntem în stare să-l ținem. Și, totuși, exact conștientizarea și minima noastră dorință de a fi un picuț mai bine, de a fugi de păcate, de a ține un post plăcut lui Dumnezeu – acestea toate reprezintă postul nostru.

    Postul e un medicament pentru trup – o dietă, o cură de detoxifiere am putea spune, lumește vorbind. Doar că medicamentul și tratamentul acesta pentru trup, pentru a fi complet,

  • Vorbe de duh

    Întâmplare din pădurea cu vise înșelătoare

    „Câteodată aș vrea să mă transform în statuie de gheață
    Fără lacrimi, fără doruri și fără dureri”…
    Așa gândea o copilă de mai, sprijinită de-un copac de noiembrie.

    Zâna frunzelor care cad i-a auzit dorința și a vorbit cu iarna.
    Au suflat amândouă vânt rece și uitare peste copila de mai,

  • Vorbe de duh

    Rătăciri și rătăcitori – scrieri de la biroul cu obiecte pierdute

    Ne rătăcim. De multe ori ne rătăcim lucrurile. Le pierdem pe sub pat ori prin buzunarele hainelor pe care le-am purtat cândva. Banale sau importante rătăciri… Adesea, nu le mai găsim atunci când avem nevoie de ele. Ori uităm de ele. Și, cu siguranță, le zărim când vine vremea lor să iasă din nou la lumină. Când facem ordine. În casă, în garderobă, în toate cele dimprejurul nostru.

    Ne rătăcim. De multe ori ne rătăcim pe noi înșine. Ne-atrag cărări necunoscute, promisiuni pe drumuri de vis, scurtături spre bucurii efemere. Ne-abatem din cale și uităm să lăsăm pietricele în urmă. Uităm să privim spre ceea ce pierdem. Banale sau importante rătăciri… Apoi, din depărtare, atât de mărunt și de nesemnificativ pare vechiul nostru drum, încât ne permitem să-i dăm cu piciorul. Să uităm care-s pașii care duc spre acasă. Nu mai spun de pașii care duc spre sufletul nostru.

    Un lucru pe care l-am pierdut mai poate fi înlocuit. Însă e la fel de ușor să înlocuim oamenii și viața noastră? Rămâne, peste ani, la fel de mare bucuria pierderii și a înlocuirii lor? Ce se întâmplă cu sufletul nostru? Cu stabilitatea? Cu visele rătăcite și ele printre dărâmăturile pe care le-am lăsat în urmă?

    Rataciri si ratacitori - drumul meu - Gheorghe Matei

    Ne rătăcim. Lucrurile – din greșeală. Pe noi – de cele mai multe ori, intenționat. Din dorința de aventură, din nebunie, din dragul de-a fi altfel – căci, oricum, e plictisitor să fim bine. Și-atunci, ne dăm voie să ne batem joc de noi. Și să sperăm că vom fi fericiți. Chiar și-așa. Fără suflet. Fără acasă. Fără drumul pe care ne simțeam iubiți și în siguranță. De pe sub pat sau din vechi buzunare, lucrurile noastre mai ies, din când în când, la lumină. Însă toată viața noastră pe care o pierdem, toți oamenii, toți anii – cu cât ne îndepărtăm mai mult, cu atât mai tare pălesc șansele de a le redobândi cândva. Azi poate fi târziu. Mâine poate fi prea târziu. Și, totuși, încă posibil. Mai încolo s-ar putea să fie mult prea târziu. Respectându-ni-se dorințele, unele pierderi pot fi definitive.

    [Aici – un remediu pentru găsirea lucrurilor pierdute și, uneori, chiar și pentru găsirea drumurilor pierdute.]

  • Pentru minte,  Vorbe de duh

    Infidelități, amantlâcuri și tristeți – povești despre iubire și acadele

    Ce infidelități, dom’le? Ce vrei să zici? Povești…

    Nu-i așa că ți se întâmplă uneori să te uiți la un copil cum linge o acadea și simți că te umpli de bale? Cu atâta poftă și cu atâta bucurie ține dulcele acela în mână, că i l-ai smulge în secunda doi. Ce, numai el? Tu nu meriți să te bucuri de ceva cu adevărat bun?

    acadea - Infidelități, amantlâcuri și tristeți – povești despre iubire și acadele

    Surpriză, însă – căci după ce furi acadeaua și aștepți să simți în gură gustul succesului – beax!, e fix aroma care-ți face ție bube, e gustul pe care-l urăști din copilărie, e tot ce n-ai fi crezut vreodată că poate fi. Ei, cam așa se întâmplă atunci când vezi o bunăciune ocupată și nu te saturi doar cu privitul, nici măcar cu pipăitul, ci vrei de-a dreptul… molfăitul.

    Căci tu, dragă doamnă, în momentul în care îți cade cu tronc un tip vesel, eventual chipeș, sigur pe el, cu spate drept, părând că e în stare să doboare orice obstacol pentru a face fericită o femeie, în momentul în care ți se pare că te îndrăgostești ca o proastă de omul alteia – să știi că, de fapt, chiar asta faci. Pentru că îți cade cu tronc el, omul ancorat într-o relație. Omul care are un relativ echilibru, o relativă familie, niște motive care-l țin pe linia lui de plutire.

    Infidelități și răni. Multe și mari

    Când îl scoți tu din echilibrul (de care poate, sărăcuțul, se plânge), când îl scoți tu din familie (crezând că-l salvezi), nu faci decât să-l dezechilibrezi. Și așa te trezești cu un nene lângă tine deloc vesel, deloc sigur pe el, deloc păstrându-și imaginea pe care i-o divinizai. Descoperi un om total imatur, destul de mincinos, nici măcar specialist în infidelități, incapabil de a-și asuma responsabilități, al cărui spate (cândva) drept se umple de vină, de regrete, de resentimente, de acuze – inclusiv în ceea ce te privește. Surpriză? Nu. Și nici nu-ți trebuie prea multe studii pentru a ști de ce…

    Tu, mare domn, așa-i că ai crezut că ești cel mai cel dintre băiețași, atunci când ai furat-o pe una de sub nasul lui bărbatu-său? Acum, dormi liniștit! Domnița ta e a ta! Deocamdată. Până când se va plictisi de tine și-o va zbughi cu o la fel de mare ușurință spre brațe mai puternice, mai adevărate, mai de actualitate. Tu, fostul, oricine și orice pot avea termen de valabilitate, atunci când hormonii ei săltăreți preiau comanda.

    Fericirea nu se poate crea pe nefericiri

    Omule, oamă… măi poamelor… Când furi pe cineva dintr-o relație și crezi că veți construi o altă relație fatală, invincibilă, fantastică – te amăgești. Distrugi vechea relație, familie poate, distrugi copii, distrugi tot ce poți – și degeaba. Te distrugi. Când nu ești în stare să încerci să repari o relație sau măcar să ieși demn dintr-o relație, înainte de a intra în alta prin infidelități, pângărești totul în jur. Fericirea nu se poate crea pe nefericiri. E o lege nescrisă, știută și veșnic încălcată – pentru că fiecare trădător ar putea jura că el n-o va da în bară. Dragostea, în cazul lui, e una din aia de filme și de romane, în care amanții și amantele înving sistemul și trăiesc iubindu-se până la adânci bătrâneți.

    Eh, dar până la adânci bătrâneți, fiecare-și trăiește clipa de iubire și se simte împlinit. Nuuu, deloc nu-ți poate trece prin minte, atunci când el spune miau! după o partidă de sex, că poate așa-i zicea și lu’ nevastă-sa! Nuuu, deloc n-o să te întrebi dacă nu te alintă/ privește/ mângâie… așa cum făcea și cu ex-ul. Nuuu, deloc n-o să aveți, când unul, când altul, momente în care vă va veni să vă strigați pe un alt nume. Momente de dor din vechea și comoda și călduța relație.

    Drum bun spre haos

    Momente de întrebări… Oare la ce se gândește acum? Îl/ o mai iubește? Oare ce mail-uri a mai primit? Oare de ce nu-mi răspunde la telefon? Oare chiar n-are timp de mine sau invocă motive aiurea? Oare merge să ducă gunoiul sau mai dă o tură pe la blocul ei/ lui, sperând să zărească vreo siluetă pe la fereastră? Oare ce sms a primit, de l-a șters atât de repede? Oare pot avea încredere în el/ ea? Oare de ce e cu mine acum – joacă în horă din obligație, dacă tot a intrat în vârtejul ăsta?… Mă mai vrea în viața ei/ lui? Pentru cât timp? Spre ce ne îndreptăm?

    Spre haos. Și, din nou, nu-ți trebuie studii pentru a ști că lipsa încrederii, lipsa respectului (chiar și a respectului față de partenerul din vechea relație!), fața asta văzută cu trădări și infidelități, mișmașurile – toate cele prin care unul s-a lipit ilegal de altul nu sunt decât viermi care mănâncă și distrug orice temelie de presupusă iubire, oricât de mare ar fi entuziasmul, adrenalina, aventura și ispita amorului de început.

    Dintr-una în alta

    A accepta să intri într-o relație fără a o sfârși mai întâi pe cealaltă, a accepta pe cineva într-o relație – deși pe buda lui scrie ocupat –, a te ține cu ghearele de o relație care nu te privește și a spera că totul va fi bine… toate astea mi se par demne de categoria tristeți. Nu văd o umilință mai mare decât aceea de a te mulțumi cu infidelități și cu resturi. De a fi pe locul paișpe. De a trăi într-o iubire secretă. De a trăi într-o permanentă rușine a partenerului de a te avea, de a te iubi public, de a te prezenta familiei, de a te arăta lumii. De a ști că, oricât de legal(ă) vei deveni pe parcurs, nu ești decât ălalalt/ ailaltă. O copie stricată a unei vechi vieți frumoase și ratate, în care tu ai intrat cu bocanci și buldozer.

    Mi se pare maxim de trist să distrugi inclusiv drumul și viața acelui om pe care presupui că… îl iubești! O și mai mare umilință este, mai apoi, să te uiți în fosta ogradă și să-i reproșezi lui/ ei că tu ai nevoie de ajutor – că ex-partenerul de viață pare ok, sănătos și voios, în timp ce tu arăți și te simți de parcă-ai fi călcat de tren. Prin urmare, ai nevoie de îngrijiri speciale, de atenție și de încă vreo două firimituri de iubire. Trist… Foarte trist!

    Poate luni, poate marți…

    La radio și la teve, o tipă ne predă în ultima perioadă lecții de parașutism… Cu suava-i voce, se miaună și se jelește, se umilește și se anulează într-o mare operă muzicală… Și zice ea:

    „Spui că luni, poate marți, nu te înțeleg,

    Îmi spui sec doar că vii, să țin în secret!

    Știu că ai pe-altcineva…

    Cum să-ți explic…

    Dar eu te-aștept diseară

    Să te sărut, sper să nu doară

    Să-ți fac cafea să nu adormi, adormi

    În brațe să te strâng

    Și să fumăm țigară.”

    Ups, acadeaua-i cam stricată

    Și-n același ton de bla-bla-bla îmbie la cânt și la dans și se-amăgește artistic că iubește și că nu contează că el are pe altcineva, nici că el vine la ea doar când are chef, nici c-o ține de folosit la vreme rea. Da, băi, pentru că, până la urmă, tot ce contează e iubirea…! Și, știu, eu sunt aia rea că nu-nțeleg și alții-s buni că vor să facă dragoste – nu război – indiferent de circumstanțe și de infidelități. Chiar declarând război oamenilor pe care, cândva, cu adevărat îi iubeau.

    Știu că ai pe-altcineva… Dar eu te-aștept diseară… Vrei acadeaua?! Ok, a ta să fie! Cu toate consecințele pe care le vor avea poftele tale – și, logic, cu toată asumarea de care (te faci că) dai dovadă. Spor la fericire!

  • Pentru suflet,  Vorbe de duh

    Compunerică despre cum văd unii iubirea

    Iubirea e liberă. Și frumoasă. E acceptare și corecție și luptă spre bine. E încredere și respect.

    E jurnal de fericire și de amintiri. E rutină și furtună, e dulce și amar, e asemănare și completare. E împreună. E pentru o secundă sau pentru o viață. E suflet deschis și pansament pentru suflet. E sinceră. Doare – de prea multă iubire și bucură – prin nesfârșitele bucurii.

    Iubirea e liberă. Liberă să înceapă, liberă să existe, liberă să se sfârșească. Cine crede în ea nu-și ține iubirile în lanțuri. Iubirea e îmbrățișare și eliberare. E apropiere și depărtare. Poate rezista și în neiubire și nu se sfârșește odată cu omul.

    E responsabilitate și asumare, e inconștiență și invitație la visare. E binecuvântare.

    Trandafiri - inima - iubirea

    Citește și:

    * Definiții ale iubirii

  • Pentru minte,  Vorbe de duh

    Unde-i capătul unei familii?

    Mi se tot amintește, în ultima perioadă, că într-o căsnicie „Până la capăt” merg doar cei puternici. Obsesiv găsesc distribuit acest articol și altele, pe același subiect – și le frunzăresc, de fiecare dată, altfel. Punând accentul pe diferite corzi… toate sensibile și dureroase. Unde-i capătul unei familii?

    Observ că-s din ce în ce mai puțini oamenii puternici. Șoc și groază, se pare că nedescoperirea perfecțiunii îi ajută și îi motivează pe mulți să fugă.