Familia Epure – 47 de anișori :)
17 august – ziua LOR. Și-a noastră, trăitori în neamul lu’ Epure :).
Dragii mei dragi au împlinit astăzi 47 de ani de căsnicie. 47 de ani presărați cu de toate – dulci și amare, grele și ușoare, mângâietoare și înțepătoare.
Eu n-am văzut în casă dragoste din aia, siropoasă ca-n filme, dar am văzut înțelegere și respect.
N-am văzut în casă ranguri și împărțiri clare ale treburilor casnice, de genul – eu nu fac aia, că-s bărbat sau lasă-l pe el să facă, eu sunt o doamnă.
Ai curaj? Împrietenește-te cu oglinda ta!
Ai nevoie de curaj să te privești în oglindă.
Să vezi tot ce nu-ți place la exterior
– dar mai ales la interior.
Ai nevoie de timp să te împrietenești cu tine.
Să știi cât ești de imperfect
– și, cu toate astea, să îți rămâi alături.
Cel mai ușor e să fugi de tine, să fugi departe,
Să îți ocupi mintea cu gânduri
– și apoi să crezi că tu, de fapt, nu exiști.
Ai nevoie de curaj să te privești în oglindă.
Să vezi toate rănile cum supurează
– și să-ți dai voie să ștergi lacrimile.
Ai nevoie să îți oferi timp care să te vindece.
Să înțelegi că greșelile sunt scuzabile
– câtă vreme le deslușești lecția.
Cel mai ușor este să fugi. Dar azi alege altfel.
Alege curajul, timpul și gândul că meriți binele
– și permite-ți să te odihnești în voia lui Dumnezeu.
Nu mi-e teamă prin ochii tăi…
În fața ta nu mi-e teamă să mă dezbrac de secrete, de măști și de tot felul de perfecțiuni impuse de lumea cea mare.
Inima. În închisoarea mea ea are voie să viseze
Am plecat cu barca să-mi caut inima.
Nici nu mai știu pe unde hoinărește…
De-i în costum ori se-odihnește-n pijama
De mă așteaptă ori pe-altcineva iubește.Am plecat să-i fac inimii pe plac. Atât.
Ca un pescar, am luat doza de răbdare…Epilare definitivă laser – un pas important pentru fericirea picioarelor mele
Astăzi sunt exact două săptămâni de când anunțam că am fost la prima ședință de epilare definitivă laser. De azi peste două săptămâni este programată următoarea ședință. Sunt, așadar, la un mijloc. Zâmbesc. Nu mai e un mijloc de codru des – căci, după atâtea cercetări, după o tonă de întrebări, după gândiri și răzgândiri… am hotărât că e timp pentru defrișare. Zâmbesc din nou. Cu glumițe în program, dar și cu maximă seriozitate.
Pentru majoritatea femeilor, epilatul e o problemă la ordinea zilei. Ține de un aspect plăcut – dar și strict de îngrijire, de igienă. Și, până la urmă, de a te simți bine în pielea ta. Ceară, aparat, cremă epilatoare sau lamă… of, câte prietenii am legat de-a lungul vremii! Parcă nici nu-mi vine să cred că picioarele mele n-o să mai aibă nevoie de toate astea!
Am amânat foarte mult. Țineam planul undeva, în minte, dar niciodată nu aveam curajul să mă apropii.
20 de motive pentru care îi sunt recunoscătoare lui 2020
- A început 2020 aparent banal – ca orice an de până acum. Cu planuri, cu vise, cu of-uri, cu emoții. Nu cred că se aștepta cineva să fie într-un fix anume fel. A fost, în schimb, altfel. Pentru toată lumea. Inevitabil, am trăit mai conștient aici și acum și am prețuit clipa. Eu una sunt recunoscătoare lui 2020. M-am trezit mai repede din supărări și din nemulțumiri. M-am ridicat mai repede de jos, mi-am cerut mai repede iertare, am iertat la fel de repede. N-am mai avut timp de prostii și de plâns de milă, n-am mai creat scenarii cu dacă și cu parcă, n-am mai amânat cu la fel de multă ușurință unele treburi.
- Cu toate astea, de suficiente ori m-am trezit, zăpăcită, pe o ultimă sută de metri. Uneori din cauza proastei mele organizări, în alte dăți ca lecție de credință și de lăsare în voia lui Dumnezeu – Care știe cel mai bine momentul prielnic. Momentul cel mai plin de miez și de recunoștință pe care să ni-l ofere. M-am bucurat de ultime sute de metri de parcă ar fi fost ultime guri de aer pe care le primeam!
- La începutul anului, când încă mai aveam voie să ieșim nestingheriți în lume,
zilele AuGust de poveste
A fost pe 2 august ziua lui tata. Apoi, pe 6 august – ziua mamei. Cam pe-aici trebuia să mă nasc și eu. Cel mult, peste încă puține zile. Însă, încăpățânată cum mă știți, o țineam pe-a mea: nu și nu!
M-am născut peste două-trei săptămâni, când am vrut eu. La final de august, la final de vară, „odată cu primele adieri ale toamnei” – cum aveam a scrie printr-o compunerică.
***
Zilele părinților sunt în august, ziua nunții lor e tot în august, na că apar și eu – fiică și soră de august. Frate-meu, la cei 7 ani ai lui, se simțea exclus. Păi, cum, de ce numai el e în mai?! Mama a găsit ac de consolarea lui și i-a mărturisit:
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase