După dealuri (după mine)

Să revenim la subiectul cel adevărat. După dealuri este un film în regia lui Cristian Mungiu. Are la bază întâmplarea adevărată de la Mănăstirea Tanacu – o întâmplare în egală măsură tristă, cutremurătoare și, vrem, nu vrem… parte din viața noastră.
Atunci când spui Cristian Mungiu – nu ai cum să nu te gândești la un film bun. Atunci când abordezi un subiect ce ține de religie, credință, preoți – nu ai cum să nu stârnești interes și comentarii de toate felurile. Atunci când vorbești despre o Românie săracă, nebună, ortodoxă – nu ai cum să nu fii exotic în fața străinătății. Toate aceste ingrediente, adunate – oferă, încă o dată, cheia succesului.
Recunosc că, atunci când am primit invitația la După dealuri am fost, cumva, sceptică. Aș fi băgat mâna în foc că se exagerează și se acuză, că s-a creat ceva ce întrece mult realitatea. Însă, am rămas surprinsă. Nu se exagerează și nu se acuză. De fapt, cred că, într-o oarecare măsură, se pune mai mult accent pe lupta care s-a dat înainte de a scăpa lucrurile de sub control. 
Nimeni nu aplaudă rezultatul de la Tanacu. Dar, toți trebuie să știm că acesta nu a apărut așa, din senin. Că nimeni nu s-a gândit, pe nepusă masă, că ar fi amuzant să chinui o femeie, până s-o omori. Că, până la urmă, deși au procedat greșit, cei de la mănăstire sunt singurii care au încercat să facă ceva pentru un om abandonat de toți oamenii.

Filmul trebuie să-l vedeți. Merită timpul și atenția voastră. Eu, nu am de gând să-l povestesc aici. Dar, voi scrie, mai jos, niște replici care mi-au captat atenția. Cu scurte explicații. În ordine cronologică.

* Aici nu-i hotel, nici azil – a spus părintele, care nu era de acord cu șederea Irinei la mănăstire.

* Eu ți-aș mai ține-o, DAR… (și motivele curg) – atunci când doctorul de cap le spune maicilor că n-are ce să-i facă Irinei și că sistemul medical se cam spală pe mâini de viața și de soarta ei.

* S-o pui să citească și din Psaltire. Că ajută! – aceasta e rețeta medicului, la externare, pe lângă alte două pastile. Nu c-ar fi greșită, dar mi s-a părut ironică.

* Mănăstirea e pentru cei care vor să pornească pe calea asta! 
și
* Nu poți să-L vâri pe Dumnezeu în sufletul omului cu de-a sila!
Replicile astea sunt o continuare la prima – și sunt rostite tot de către părinte. Mi se par foarte relevante. Mai ales că, în general Biserica și slujitorii ei sunt acuzați că-L bagă pe gât pe Dumnezeu. Contextul de față este cu atât mai delicat, cu cât o persoană nu poate fi încurajată să devină călugăr/ maică, dacă nu simte chemarea.

* Are Dumnezeu un gând cu fata asta, părinte, și vă încearcă!, a pus degetul pe rană un om de-al locului, atunci când Irina, deși trimisă de la mănăstire, s-a întors tot aici.

* Du-te și spune-i că postul e după rânduială, nu după cum îi vine fiecăruia!, îi transmite părintele Irinei, când aceasta exagerează în acțiunile sale de rugăciune și post.

* Părinte, dacă n-o îngrijim noi, se pierde!, insistă maica stareță.
Știi matale ce mă rogi?, încearcă părintele să iasă de sub presiunea a ceea ce va urma.

* Maică, dar asta nu se face de unul singur, așa! – despre molifte și slujbele speciale la care recurge, într-un final. Părintele cedează, forțat, într-un fel, de împrejurări – de starea Irinei, care se înrăutățea de la zi la zi, de dorința maicilor de a o recupera, de nepăsarea altora, care ar fi putut să-i întindă o mână de ajutor.

* Nu de boală, de cauza bolii am căutat s-o vindec. E nevoie să fii mai clar de atât?

* Dumnezeu știe că n-am vrut niciodată rău la nimenea. Și eu știu. Și-mi pare rău că s-a ajuns la asta.

În timpul filmului, m-am tot gândit la nebunia care, oricând, ne poate cuprinde. La felul în care o negăm, chiar și când ea există. La speranța că va trece, doar așa, de la sine. La lipsa ori la nepăsarea specialiștilor. La neimplicarea societății. La susținerea familiei. Dacă Irina ar trăi astăzi, moartea ei ar fi luat-o altcineva? Omorât, poate, chiar de Irina, într-un moment de nebunie?
Analogiile astea m-au dus cu gândul la Maria Guraliuc. La ideea că ea și fetița ei ar fi putut trăi și astăzi, bine-merci, dacă un om apropiat lor nu era cocoloșit în nebunia lui – în loc să fie tratat corespunzător și, poate, vindecat. Mi s-a făcut dor de Maria. Și, brusc, la plecare, i-am văzut gura, dinții, zâmbetul… pe chipul altcuiva! Am avut o tresărire. Și un dor și mai mare. Și-am trezit noi scenarii și noi întrebări despre nebunie și despre importanța lui Dumnezeu în viața noastră…