Îmi BLOGez teama de a vorbi în public!
La viaţa mea, am fost nevoită, în diferite situaţii, să mă adresez unui public numeros. Am ieşit onorabil din scenă însă… mărturisesc… nu m-am simţit acolo ca peştele în apă. Vizibil sau nu, de fiecare dată am avut trac. Am simţit că tremură ceva din mine – mâna, glasul, inima… sau toate trei. Sunt emoţii constructive, mă consolez mereu. Dar, nu mă amăgesc cu atât!
Ştiu că se poate mai mult şi mai bine. Ştiu că deprinderile de a vorbi în public se învaţă şi, oricât de bună aş fi eu în spatele blogului, trebuie să fiu de zece ori mai ceva, atunci când dau nas în nas cu offline-ul.
Din acest motiv, am ridicat amândouă mâinile la prezenţă şi am spus un Vreau! hotărât, în momentul în care am auzit că se organizează training-ul BLOGhează-ţi teama de public speaking. Felicit iniţiativa Crilia şi anunţ că, alături de prietenii din blogosferă, pe 21 aprilie voi mai face un pas important pentru viaţa mea – personală şi profesională. Voi petrece timp cu profesioniştii, îmi voi reaminti şi voi învăţa despre limbajul nonverbal, structură şi interactivitate în prezentare, trucuri de alungat frica din sân. Apoi, normal!, o să vă povestesc şi vouă!
Aseară mai erau trei locuri la training. Aşa că, poate nu-i târziu să te înscrii şi tu. Trebuie doar să ai un blog şi dorinţă de a învăţa, mereu, mai mult! Vorbitul în public chiar poate fi o plăcere!
4 Comments
Isis
Urc foarte des pe o scena, pentru a ma adresa oamenilor. Desi sunt emotiva, toata teama imi e in suflet, ca vocea nu-mi tremura, de regula. Un domn respectabil din public, colonel in rezerva, mi-a zis intr-o zi, vazandu-ma tensionata inainte de a lua microfonul in mana: „Napoleon spunea ca cine nu are emotii inainte de batalie nu merita s-o castige. Daca tu ai, inseamna ca meriti victoria. Du-te s-o castigi!”
Am zambit si, de atunci, imi repet aceste cuvinte de fiecare data cand vine ceasul suirii pe scena. Pe mine m-au ajutat mult, sper sa te ajute si pe tine, Anda. :*
anda_elena
Foarte de ajutor!
Eu mai am una: tatăl meu era la o conferinţă, iar moderatorul voia sa-i facă şi pe cei din sală să vorbească. În acest context, tata ridică mâna, iar moderatorul exclamă:
– Priviţi, un om curajos! Cum vă numiţi!
– EPURE!, răspunde el :). Căci ăsta e şi numele meu de domnişoară.
De atunci. mă gândesc la familia mea şi prind curaj! :))
Isis
🙂
Succes!
Pingback: