Bunici si nepoti

Intr-o zi precum cea de azi, acum 40 de ani, a trecut in lumea celor drepti bunicul meu, Constantin. Mama avea pe atunci 19 ani, mult mai putin fata de varsta mea de acum.
Nici tata nu a fost mai fericit. Mama lui a murit cand avea el cinci ani. Mama a doua, de sufletul careia s-a prins pe vesnicie, s-a dus cand era el tanar. Bunicul s-a stins cand avea fratele meu doi ani, deci eu il stiu doar din poze.
Am fost, asadar, o nepoata nu foarte norocoasa, dar viata mi-a compensat cu o bunica pe care am avut-o alaturi pana la 18 ani si cu multi bunici adoptivi.

Astazi, slava Domnului, impreuna cu fratele meu, ne bucuram de parintii nostri. La fel si George si cumnata mea. Suntem niste binecuvantati sa-i avem in viata, sa-i vedem, sa-i strangem in brate, sa-i suparam mult…, sa le obtinem iertarea, sa putem rosti mama si tata.
Dar, despre parinti am mai scris aici. Tema de astazi o reprezinta bunicii. Si nepotii.
Ma bucur mult pentru parintii mei, pentru parintii Mihaelei, pentru parintii lui George. Sunt bunici! Ma bucur enorm pentru Andrei-Octavian si pentru Maria-Paula! Sunt fericitii nepoti ai unor bunici minunati!

Chiar daca pe noi parintii ne-au iubit ca pe ochii din cap, nepotii au acum parte de o dragoste, atentie, grija infinit mai mari! Se poate asa ceva? Se poate! Si uite cum noi, actualii parinti, ne mai stergem din pacate in fata bunicilor. Intristarile provocate in varii ocazii sunt echilibrate de un dar nepretuit pe care l-am oferit ambelor parti. Bunicii au nepoti, iar nepotii se bucura din plin de bunici!
Ce cadou mai minunat puteam sa le oferim lui Andrei si Mariei decat bunicii? Intr-o asemenea dragoste, distantele isi pierd masura, timpul se contopeste si sufletele se imbratiseaza neincetat. Sa fiti sanatosi, dragii mei dragi, si sa va bucurati unii de altii!

Iar pe bunicii din Ceruri sa-i pastram mereu in amintire si in rugaciune, ca pe o comoara a fiintei noastre.