Cu mască și nas de Rudolf. Micile-mari minuni din vreme de pandemie

De ceva timp, am început să lăcrimez mai des. Simt miros înțepător – dezinfectanți din magazine ori de la spălătura străzilor, dar și mirosuri mai naturale… – și, hop!, încep să bocesc pe sub mască. O plăcere! Scot șervețele, șterg mâini, scot alte șervețele, șterg ochii… se rezolvă. Că nu-s prea mofturoasă de felul meu.

Zilele trecute, însă, după o tură din asta de plâns, când am dat masca jos aveam nasul roșu ca al lui Rudolf. Ups! M-am cam speriat! Mă ustura, interior, exterior, iar partea estetică – total inestetică! –  era cea mai nesemnificativă. Va fi jale dacă încep să dezvolt vreo alergie, mi-am zis…

A trecut momentul. Dar au venit noi zile. Cinci minute de purtat mască – rezultat roșu și dureros. Roșul trecea, nasul în continuare se… simțea. O simplă atingere cu degetul îmi arăta cât sunt de „sensibilă”. Parcă-mi creștea un cartof nou peste cel din dotare.

După ce-am povestit ieri întâmplarea de acum 9 ani cu uleiul și cu minunea din viața mea, mi-am dat seama că am tratamentul la îndemână. M-am uns cu ulei de la candela Sfântului Ioan Rusul. Știu. Un motiv de zâmbet pentru mulți dintre cunoscuți. Pentru mine, un gest firesc – la care mai apelez atunci când am nevoie și… când îmi amintesc.

Dimineață, nasul meu nu mai era deloc dureros. Mai avea, însă, un test de trecut. Vreo două ore de purtat mască. M-am trezit, la un moment dat, întrebându-l ce face. Căci, da, nu mă mânca nimic, nici ochii nu mă usturau. Eh, e posibil să fiu bine prin autosugestie (a gândit marele om din mine…). După cele două ore și încă una de umblătură, am ajuns acasă. Fără nicio roșeață! Fără nicio durere! Cu o uimire a Mariei când m-a văzut „întreagă”, după ce asistase, zilele astea, la experiența mea de Rudolf.

Aparent, poza de la descriere n-are nicio legătură. Dar e frumoasă! Așa arată #CerulDeLaEtajul6 pe 27 mai, în ziua Sfântului Ioan Rusul. Slavă Domnului pentru sfinții Lui pe care ni i-a oferit Prieteni și Ocrotitori! Săru-mâna, Sfinte Ioan Rusul!