Sileşte-mă să mă întorc spre Tine!

De multe ori, când ne rugăm, citim niște cuvinte – iar mintea și sufletul ne umblă pe coclauri. Mai există, însă, și dăți fericite, în care câte un fragmențel ne face să-l trăim cu totul și să ne înfiorăm, conștientizând ceea ce zicem/ cerem/ dorim… Așa mi s-a întâmplat cu o bucățică dintr-o rugăciune de suflet: De aceea, te rog, ascultă rugăciunea mea şi prin Duhul Tău Cel Sfânt învaţă-mă calea pe care să merg; iar atunci când voinţa mea cea ticăloasă mă va conduce pe alte cărări nu mă cruţa, Doamne, ci sileşte-mă să mă întorc spre Tine.

Tot citind, tot ajungând la bucata aceasta, m-am oprit, m-am scuturat și m-am întrebat: Dumnezeule, oare eu înțeleg ce-Ți cer? Și-o perioadă mi-a fost frică să mai rostesc cuvintele astea…

nu mă cruţa, Doamne, ci sileşte-mă să mă întorc spre Tine!

Nu e ușor să ne lăsăm de presupunerea că noi suntem stăpânii vieții noastre și că putem face orice vrem, când vrem, cum vrem. Nu e ușor să înțelegem că drumurile noastre nu-s întotdeauna cele mai drepte, cele mai corecte, cele care duc spre succes. Transformându-ne în dumnezei și nemaiavând nevoie de niciun Dumnezeu, devenim sclavii propriei voințe… ticăloase voințe.

Simțindu-ne bine în viața noastră și în păcatele noastre, cum să Îi mai cerem lui Dumnezeu să ne silească să ne întoarcem la El? E o nebunie! El ne respectă libertatea, voința și chiar păcatele. Știind asta, e ideal să-L rugăm să n-o mai facă și să ne aducă de urechi pe drumul cel bun – dar chiar înțelegem oare ce înseamnă o cerere de acest fel?…

Fii rătăcitori ce suntem, inconștienți și inconsecvenți, cerem ce-i ok. Atunci vorbim în teorie, căci ne e bine și ne gândim doar așa, că ne-ar fi de folos ruga… în eventualitatea că s-ar întâmpla ceva care să ne abată din cale. Dar apoi privim năuciți cum ni se năruiesc toate în jur și nu mai înțelegem nimic. Pierdem oameni pe care-i credeam veșnic lângă noi, pierdem aparent succes, aproape ne pierdem viața. Hei, ce se întâmplă? Se întâmplă ceva bun, bun de tot! Și în timp ne dăm seama de asta. Dar atunci, pe moment, ne simțim ruinați.

Care-i faza?! Dumnezeu ne ascultă rugăciunea și nu ne cruță.

Pentru salvarea noastră ne smulge din aparentul bine și ne silește să ne întoarcem la El. Nu ne obligă de rău ce-i, ci ne atenționează, pentru că noi L-am rugat. Și când toate apele se liniștesc, ajungem să înțelegem. Să înțelegem de ce dramele vieții noastre sunt, de multe ori, evadări din pânze de păianjen. Pânze pe care cu migală și cu multă prostie singuri ni le-am construit în jurul gâtului și în jurul sufletului…

E bine să ne rugăm Lui încă de dinainte de-a deveni fii rătăcitori. Căci atunci când cădem, când ne îndepărtăm, când ne ducem cu totul spre fundul prăpastiei, nu mai vedem nimic. Nu mai vrem nimic, nu mai facem nimic pentru a ne salva. Iar Dumnezeu ne așteaptă în poartă, precum tatăl pe fiul rătăcitor. Cu răbdare, cu emoție, cu bucurie la reîntoarcere. Dacă există reîntoarcere. Câți avem garanția că de după fundul prăpastiei nu va apărea o nouă prăpastie? Că noi, în loc să începem să urcăm, nu ne vom duce și mai tare la vale?

Să fii fiu rătăcitor așa ca-n pildă, asta e situația… ideală! Îți trăiești viața așa cum vrei, te bucuri de tot și de toate, te umpli de toate plăcerile, suferi puțin și apoi te trezești și în al 11-lea ceas revii în brațele Tatălui. Pare simplu! Dar nu-i deloc. Câți rătăciți nu și-au continuat rătăcirea până la sfârșitul vieții și dincolo de viață?…

Ne întoarcem pe cale?

De aceea, suntem mai în siguranță dacă ne rugăm și-n vremurile de liniște, cât încă ne mai aflăm într-o stare semi-conștientă. De aceea, e ideal să zicem – măcar din gură, măcar dintr-o lectură fugară… până când ne va veni clipa să percepem acea rugăminte cu tot sufletul: nu mă cruţa, Doamne, ci sileşte-mă să mă întorc spre Tine! Pare, într-un fel, că ne cerem singuri osânda. Dar să-I cerem lui Dumnezeu să intervină atunci când știm că noi singuri nu ne mai suntem de niciun folos – abia aici intervine clipa de lumină și de înțelepciune.

A înțelege că nimic nu suntem noi așa, pur și simplu, înseamnă a începe să ne întoarcem pe cale, mână în mână cu Dumnezeu. Oricât de grele ne-ar fi viața și drumurile – în toate putem izbândi cu bună-încăpățânare și cu credință în puterea și în dragostea lui Dumnezeu! Putem supraviețui în momentele de cumpănă în care, siliți fiind, ne întoarcem pe cale? Putem! Și-o facem mai bine decât credeam, atunci când eram convinși că nouă nimic din toate relele pământului nu ni s-ar putea întâmpla… iar dacă ni s-ar întâmpla, n-am mai fi vii. Surpriză! La Dumnezeu toate-s cu putință!