Un drum prin labirintul senzorial – un minut și jumătate altfel

Am aflat că mă cheamă Ana, că am 8 ani și că trebuie să mă întorc de la școală spre casă. Mi s-au pus un ghiozdan plin în spate și o greutate la un picior. Apoi, mi s-au dat un portofel, niște căști și o pereche de ochelari caraghioși – cu lentilele colorate și groase, parcă parte dintr-un glob disco. Încă dinainte de a păși în labirintul senzorial, am simțit că mi se întoarce lumea pe dos.

În căști auzeam tot felul de zgomote stridente, voci, claxoane, sunete de ambulanțe în misiune. Părea să nu mă deranjeze atât de tare. Cel puțin, nu atât de tare în comparație cu ochelarii aceia care mă făceau să orbecăiesc. Vedeam neclar panoul de la intrarea în labirint – dar nu reușeam deloc să aproximez distanțele. Pășeam fricos, să nu mă lovesc și, totuși, dădeam cu mâinile prin aer, căci intrarea era mult mai departe.

Am ajuns! Îmi venea să strig „victorie!” când, de fapt, acela era doar începutul. Am trecut pe lângă niște stâlpișori care împrejmuiau zona și m-a oprit o fată. O femeie. Un chip la fel de neclar ca tot ceea ce mă înconjura. Îmi vorbea și eu nu înțelegeam. Mă chinuiam să mă apropii de față, să-i citesc pe buze. Eram, cică, la intrarea în autobuz și trebuia să plătesc biletul. 5 lei. Am deschis portofelul și, cu chiu, cu vai, am scos un carton mov, mic, un 5 lei în miniatură.

Mi s-a oferit accesul în autobuz.

Acolo, la intrare, un om s-a ciocnit de mine. Sau eu de el. Habar n-am. Am văzut un scaun liber și m-am așezat. Parcă simțeam nevoia să mă odihnesc deja! Dar ce odihnă! Deasupra mea, o copilă zbuciumată se tot apleca și mă întreba dacă poate să se așeze lângă mine. Când am înțeles ce vrea, am lăsat-o – numai să mă lase și ea în pace. Dar a venit altcineva și m-a anunțat că trebuie să cobor.

S-a mai deschis o poartă de acces. Am „coborât” din autobuz și m-am întâlnit cu cineva. Cu o vecină, poate, o tăntică, o persoană binevoitoare, aparent, care numai nu mă lua de obrăjori, fericită că mă vede.

– Unde mergi?

– La școală!

– Și, cum a fost la școală?

Începusem să mă enervez. În mintea mea era: „Femeie, dacă eu îți zic că ACUM mă duc la școală, tu mă întrebi deja cum a fost? N-am zis că mă duc acasă, ci la școală!”.

[De fapt, eu, Anda, omul sănătos și atent, trăitor în viața asta minunată, tocmai primisem instrucțiunile înainte de a primi căștile și ochelarii. Noua eu, Ana de 8 ani, parcurgeam traseul de la școală SPRE casă! Dar, ce să vezi, eu, Anda, omul aparent sănătos și atent, umblu cu capul în traistă și uit de la mână până la gură ce am de făcut… Iar asta am realizat abia după ce am trecut prin labirint și făceam schimb de impresii cu Maria și cu prietenii noștri.]

Am spus „pa” și am plecat mai departe.

„Cumpărați flori?”, am auzit. De detaliul acesta, cu florile chiar nu știam. Trebuie să iau sau nu? Aș lua… îmi plac florile. M-am apropiat mai tare de buzele persoanei care mă îmbia și am aflat. „Zece lei.” Am căutat în portofel și am văzut că exact 10 lei mai aveam. I-am dat. Florile primite au părut a fi taxa care m-a scos din labirintul senzorial.

Mi s-au luat căștile, ochelarii și am auzit, de data asta, clar:

– Ai făcut și cumpărături, bravo!

– Trebuia?, am întrebat eu inocent.

Nu știu dacă trebuia sau nu. Maria și prietenii noștri nu au luat florile.

***

Am aflat cu stupoare că am parcurs traseul într-un minut și jumătate și că m-am descurcat foarte bine. Doar un minut și jumătate?!?! Părea incredibil. Nici timpul n-am mai fost în stare să-l estimez.

Pentru un minut și jumătate, am descoperit o frântură din ceea ce înseamnă trăirile Anei, o fetiță cu autism. Și m-am cutremurat.

Credeam că, de 15 ani încoace, de când tot întâlnesc copii cu autism și încerc să înțeleg un pic mai bine realitatea lor – nu mă mai poate surprinde mare lucru. Și, totuși, a fost mai mult și mai greu decât mi-am imaginat!

Realitatea mea neclară și gălăgioasă din labirintul senzorial m-a scos din zona de confort pentru un minut și jumătate. Un minut și jumătate în care m-au încercat tot felul de frustrări. Realitatea unui copil cu tulburări din spectrul autist e astfel formată minut cu minut, 60 de minute pe oră, 1440 de minute pe zi, zi de zi…

Când vedem un copil agitat – „obraznic”, poate gândim – să înțelegem că toată agitația din jur e mult amplificată pentru el. Unii copii AUD becul… iar asta nu-i lasă să se concentreze. Când ne mai vine să judecăm un copil sau să batem obrazul părinților săi, mai bine i-am întreba pe aceștia cu ce putem să-i ajutăm.

Cu o vorbă bună. Cu înțelegere. Cu ajutor concret.

Cu susținerea celor care se zbat și care chiar oferă ajutor concret. E nevoie de conștientizare. Și e nevoie de măcar un minut și jumătate în care să descoperim că unii trăiesc cu o altă intensitate.

În ceea ce ne privește, aparent sănătoși, fără griji – cu siguranță, privilegiați – avem de pupat pământul și de dat slavă lui Dumnezeu pentru tot ceea ce-am primit de la viață. Iar apoi, avem de pus umărul și de creat punți de legătură între realitatea noastră – și realitatea copiilor cu autism, a părinților, a fraților, a terapeuților acestora. E de dat mână cu mână, vă zic!

***

Proiectul „Labirintul relațiilor în lumea autismului” este derulat de Asociația Zbor de fluturi, finanțat prin programul „În Stare de Bine”, susținut de Kaufland România și implementat de Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile.

Eu am trecut duminică, 5 februarie, prin labirintul senzorial montat în acea zi în Palas Mall. Sper să se mai repete experiența aceasta și cât mai mulți oameni să aibă ocazia să înțeleagă, pentru un minut, două, trei, care sunt trăirile unui copil cu autism.