Din mândrie ne prăbușim cel mai ușor

Putem fi buni. Minunați. Fantastici. Dar, dacă suntem exagerat de conștienți de atuurile noastre și ne fălim cu ele, dacă îndrăznim să ne comparăm cu alții doar pentru a-i disprețui, dacă nu ne doare inima de păcatele noastre și de greul prin care trece aproapele… atunci totul e compromis. Bunătatea nu e bunătate cu jumătăți de măsură. Nici minunăția nu mai e chiar atât de minunată, când există mândrie. Și putem rămâne fantastici – dar, cu siguranță, nu în echipa în care ne imaginăm, nu în topul în care considerăm că ne-am merita locul.

Este enorm de greu să fim smeriți. E complet la îndemână să ne umplem de mândrie. E ușor să ne smerim când știm că suntem super-extra-mega păcătoși. E greu să nu ne umflăm în pene când facem lucrurile așa cum trebuie, când toate merg perfect, când pare că nimic nu ne scoate de pe drumul cel bun. Și, totuși, tocmai mândria s-ar putea să ne vină de hac.

De azi, începem să ne pregătim pentru Postul Paștilor. Azi începe o perioadă numită a Triodului. Trei duminici la rând se vor citi unele dintre cele mai cunoscute Evanghelii.

Iar azi – azi suntem față în față cu vameșul și fariseul.

„Zis-a Domnul pilda aceasta: Doi oameni s-au suit la templu ca să se roage: unul era fariseu și celălalt vameș. Fariseul, stând drept, așa se ruga în sine: Dumnezeule, Îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni, răpitori, nedrepți, preadesfrânați, sau ca și acest vameș. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câștig. Iar vameșul, departe stând, nu voia nici ochii să-și ridice către cer, ci-și bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului! Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa decât acela. Fiindcă oricine se înalță pe sine se va smeri, iar cel ce se smerește pe sine se va înălța.” (Luca 18, 10-14)

Fariseul avea dreptate în ceea ce spunea. El respecta cerințele. Știa regulile. Dar stătea semeț înaintea lui Dumnezeu, mulțumind că nu este ca ceilalți oameni. Precum fariseul, mulți dintre noi și azi mergem la biserică, și azi postim, și azi mai facem câte o faptă bună. Prin urmare, de multe ori ne trezim vorbind de sus, judecând, comparând, explicând lui Dumnezeu meritele și voia noastră. Vai de noi…

Vameșul avea multe păcate. Era puțin iubit în societate. Nici nu avea voie, măcar, în templu. De aceea, stătea departe și nici nu îndrăznea să ridice ochii din pământ. În timp ce fariseul ne învață cum să nu ne purtăm, vameșul ne oferă un exemplu perfect de rugăciune. Scurt și la obiect: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!”.

Care dintre cei doi suntem noi?

Câte puțin din amândoi. Să nu uităm, însă, cum se încheie Evanghelia de astăzi: „Fiindcă oricine se înalță pe sine se va smeri, iar cel ce se smerește pe sine se va înălța”. Nu degeaba s-a spus că, dacă mândria l-a coborât pe om din Cer, smerenia l-a înălțat.

Așadar… să nu ne lăsăm ispitiți să judecăm prea tare fariseul – eventual, mulțumind lui Dumnezeu că nu suntem ca el. Dar să evităm noi înșine să fim egoiști, judecători, lăudăroși, creștini de suprafață.

Să nu fim nici vameși în continuare, gândind că e timp să ne vindecăm pe mai încolo. Să preluăm atitudinea de pocăință și nădejdea că Dumnezeu ne poate ierta. Dar să vrem și să îndrăznim noi, cu rugăciunea cea bună, să cerem iertare. Pentru că de iertare avem nevoie. Și de mântuire. Iar cu mândrie sigur nu reușim să-L păstrăm pe Dumnezeu în inimă și sigur nu ne mântuim.

Citește și:

* Bufonul, vameșul și fariseul

* Inferioritate și superioritate – născuți din comparație