Chef de ceartă – cu sau fără?!…

Am stat în același perimetru cu oameni care se certau. Mi-am scos telefonul și m-am apucat să corectez niște texte. Nu puteam pleca de acolo, nici nu puteam să mă conectez la furiile lor. Nu aveam chef de ceartă.

Nu era ceva grav, care să mă sperie. Nici nu erau oamenii… mei. Mai tare m-a speriat faptul că eu chiar am putut să corectez textele, să-mi termin treaba, să rămân calmă. Să nu judec (prea mult) și să nu iau în râs atitudinea lor.

Pur și simplu am privit din exterior, deși împărțeam temporar un spațiu interior cu ei. Pur și simplu m-am detașat de problemele lor (exagerat amplificate, din punctul meu de vedere) și am înțeles că nu e rolul meu să-i împac sau să-i calmez (cu forța).

Nu știu dacă e de bine sau de rău, întărire sau dezumanizare… Știu sigur, însă, că acum ceva timp m-aș fi tulburat. M-aș fi implicat emoțional. M-aș fi speriat. Aș fi discutat despre asta cu toată lumea întâlnită apoi în cale.

Mna, acum ceva timp nu-mi primisem lecțiile pandemiei, nici nu trăiam lângă graniță cu războiul.

Astăzi mi se pare atât de pueril și stupid să mă cert… încât nu înțeleg ce motive am avut toată viața să mă prezint ca fiind o fire… vulcanică. Astăzi parcă nu mai am… chef de ceartă.

Spre lectură, vă ofer două postări pe acest subiect.

* „Am fost nervos” – mărturie despre starea în care te aduce mânia

* Mi-am dus vulcanul în service