Compliment – a ști sau a nu ști a-l primi
Compliment 1: – Ești frumoasă! – Ei, da, tu nu vezi cum îmi stă părul?
Compliment 2: – Ai o voce plăcută. – S-o auzi când e neplăcută!
Compliment 3: – Ce bine-ți stă cu bluza asta! – Am dat 20 de lei pe ea.
Și exemplele de compliment și de respingere a lui pot continua!
După ce m-am tot lăudat cu desul – dar niciodată destulul – mulțumesc, am realizat că există un sector în care sunt codașă la… mulțumiri. Ca mine, multe alte persoane. Căci, bineînțeles, mi-e mai ușor să observ la alții încrâncenarea cu care barează un compliment.
Revin, însă, la mine. Pentru că tot pe acolo mă găsesc și eu de multe ori când ies un pic dintr-o conversație și privesc în ansamblu. Și-atunci mă întreb: oare nu-mi era mai ușor să zic mulțumesc și să închei?
Persoana care mi-a spus că-s frumoasă a văzut și părul zburlit și nu i-a păsat. Vocea plăcută de acum nu anulează alte tonuri și inflexiuni de mai înainte sau de mai încolo – dar noi ne raportăm la prezent. În plus, nu a întrebat nimeni cât a costat bluza! 🙂
Laudele îmi displac total. Însă, cred că uneori confundăm un compliment cu laudele – și smerenia cu falsa smerenie.
Eu, când fac un compliment, îl fac total. Fără interes, cu drag, cu bucurie. Uneori mă amuză, în alte dăți mă întristează, alteori mă surprinde bararea lui. Cum, n-ai încredere în vorbele mele? Apoi mă trezesc. Dar eu am încrederea pe care o cer? Se pare că nu. Iar cei din jur îmi sunt oglinda perfectă în care să văd, mai presus de complimente, ceea ce nu-mi place la mine.
