Fugim din calea frumosului – și plângem de dorul lui…

Unii oameni lucrează cu frumosul. Sunt făcuți să îl observe, să îl creeze, să îl descopere dintre noroaie. Să ni-l înfățișeze. Unii oameni lucrează atât de frumos cu frumosul… încât ți-e teamă să le apari în cale.

N-ai vrea să-i sperii ori să îi scoți din mediul lor. N-ai vrea să le dai ocazia de a te examina și de a vedea că n-ai nimic frumos de oferit…

E așa o… teamă. Și, totuși, nu se poate să nu te întrebi: dar dacă ei chiar ar observa frumosul din tine și l-ar scoate la lumină?! Dar dacă ei chiar ți-ar demonstra că frumosul și frumusețea nu-s acelea în spiritul cărora ai crescut și care te-au făcut mereu să te consideri… urât?

Frumusețea nu-i doar de suprafață. Avem atâta frumusețe în noi – dar fugim din calea celor care ar putea să ne-o descopere. Strat peste strat, urâtul zace aproape nestingherit, la vedere și nepăsător. Stima lui de sine e la cote uriașe. Are tupeu, în timp ce noi n-avem curaj. N-avem curaj să ne scoatem frumusețea în lume și să umblăm cu ea la vedere. N-avem încredere că frumusețea nu s-a ofilit, că n-a ieșit din termen, că ar mai putea capta atenția unui căutător de frumos…

Avem atâta frumusețe în noi și, totuși, din prea multe frici, rămânem captivi urâtului și dorului după frumos.