19 din 2019 – dișteptăciuni la gura Facebook-ului

La fel ca și în 2018, am zis că n-ar fi rău să adun câteva filosofii, nebunii și ofuri postate pe Facebook de-a lungul lui 2019. Să le adun și să le prelungesc viața printr-o postare pe blog. Pentru că aici e, de fapt, casa gândurilor mele.

Ai voie să zâmbești, ai voie să plângi, ai voie să te simți bine, ai voie să recunoști că te doare! Ai voie să fii tu – fără măști și zorzoane! Ai voie să pozezi în pielea ta, oricât te-ai frământa că nu ești pe placul lumii. Ai voie să rămâi tu, ai voie să trăiești în viața ta, ai voie să nu-ți dai voie s-o iei razna.

Pare dificil. Însă e cea mai simplă și mai sănătoasă variantă de trai. Cei care te înjură astăzi s-ar putea ca mâine să te respecte. Nu. Nu le vei fi nici mâine pe plac. Dar le vei fi real.

***

A apărut zilele trecute o doamnă la tv, ca să-și găsească marea iubire. Cerința ei era simplă: Vreau ceva ce nu mai există! Aha. Eu nu vreau nimic. Însă mă gândesc că e posibil să găsesc mai repede „nimicul” – decât alții, inexistentul…

Chiar așa. Oare știm ce ne dorim în viață? De la viață? Cum să primim, dacă habar n-avem ce și cum să cerem?…

***

Miezul nopții. 00.00 e o nouă șansă a unui nou început. Nu-i ciudat să începem cu… somn? Poate că nu degeaba la ora asta bătrânii noștri abia se trezeau și îngenunchiau la marginea patului.

***

Unora le place corectitudinea politică. Logic, ei trebuie să fie pe partea specială a gardului de unde se militează pentru una sau alta, contra una sau alta.

Apoi, când corectitudinea politică ar trebui „aplicată” de cealaltă parte a gardului, lucrurile o iau razna. Atunci dreptatea e doar pentru câini, nu și pentru căței. Cățeii-și merită soarta și pedeapsa. Mda, mi se pare firesc – chiar nu știu ce-i atât de greu de înțeles.

***

Nu te amăgi căutând jumătatea! Nu te mulțumi cu jumătăți de măsură! Caută întregul! Iubește liber și frumos! Și, dacă nu cer prea mult… iubește pentru totdeauna!

***

Coincidențele nu-s chiar… coincidențe. Ar fi prea simplu să fie așa! Prea banal. Prea comod. Prea fără sare și piper!

Când descoperi câte explicații se află în spatele unor… coincidențe… n-ai cum să nu rămâi uimit! Când vezi câtă lumină se face în urma unor… coincidențe… n-ai cum să nu dai slavă lui Dumnezeu!

Singura problemă e și rămâne aceea că trebuie să avem… răbdare! Vai de mama răbdării noastre! Cu răbdare sau fără, la vremea potrivită, așa-zisele coincidențe oferă niște răspunsuri fabuloase! Poate că nu-s răspunsurile așteptate – dar sunt, cu siguranță, cele mai bune răspunsuri!

***

Unii oameni sunt goi de iubire. Goi de reale și sincere îmbrățișări. Goi de sclipire…

E ciudat și înspăimântător modul în care goliciunea interioară se revarsă într-un preaplin exterior. Nevoia de a ieși în evidență și de a fi admirați ori înjurați – oricum, dar nu ignorați! – naște tot felul de grozăvii… Mai multe sau mai puține, în fiecare dintre noi. În funcție de cum ne sunt rezervoarele de iubire, de îmbrățișări, de sclipire, de liniște în suflet.

Oare eu câte îmbrățișări am oferit astăzi? Dar tu?

***

Cea mai mare provocare a vieții: să recunoaștem că nu știm să iubim.

***

Unii spun că frumusețea-i trecătoare. Depinde, însă, ce-i frumusețea pentru fiecare. Eu cred că, nu exagerat de frumos fiind, poți să treci și să te treci frumos. Demn. Curat. Lăsând în urmă un zâmbet. O pată de culoare.

***

Uneori, pentru a vedea frumosul, trebuie să accepți să îngenunchezi.

***

Când îmi vine să mă plâng de alții, mă uit mai atent la mine. Și atunci mă liniștesc. Nu știu dacă de la șoc, de la durere, de la marile descoperiri… Dar e un exercițiu bun. Și usturător.

***

Cel mai simplu e să fii bătut cu propriile arme. Iar atunci când folosești cuvintele pe post de arme, să nu te minunezi dacă ți se vor rosti… spre aducere aminte.

Ar trebui să învățăm asta din lecțiile altora. Și s-avem grijă pe unde scuipăm… de pe unde mâncăm… drept cine avem interesul să ne dăm la un moment dat. Căci dacă mâine se inversează treburile – s-ar putea să n-avem chiar… „poftă bună”.

***

Aș pune o poză cu mine. Dar nu mă găsesc… Așa că închid ochii și încerc să mă imaginez. Deschid ochii. Și mă zăresc o clipă în dreptul oglinzii. Îmi par simpatică. Cred că o să mă opresc și-o să fac cunoștință cu zâmbetul și cu lacrimile din sufletul meu. O să fie. Cumva. Poate că fain. Sau înfricoșător. Dar va fi o întâlnire. Vie. Cu struguri și cu tălpile goale. Ca să nu folosim bocancii direct pe inimă.

***

Mi-am făcut o dublură pentru cheia de la mașină. Mulțumesc și plec spre parcare, spunând domnului că mă duc să verific dacă e ok.
Și-am fost. Cum totul a funcționat prefect, m-am întors să-i zic, să-i mulțumesc din nou și să-i urez o zi frumoasă.

– Mă speriasem, a răspuns râzând. Am crezut că e ceva în neregulă.

Hmmm. Am rămas serios pe gânduri. Oamenii nu prea sunt învățați să primească feedback pozitiv. Oare n-ar trebui să lucrăm un pic în direcția asta?

***

Întâlnirile își au locul și timpul lor. Poate că ne-am mai avut prin preajmă înainte și, cu toate astea, nu ne-am observat. Nu era vremea sau… cine știe… Oamenii pe care îi întâlnim au un scop și o durată. Și întotdeauna un rost. Unii lasă în urmă un zâmbet mare, alții cicatrici uriașe. Unii dispar ca un fum, alții rămân.

Nicio întâlnire nu-i întâmplătoare. Oricât de mult ne-am încăpățâna să susținem asta. Dacă am înțelege, am fi mai liberi în a veni, a pleca, a rămâne. Am fi iubiți pentru ceea ce suntem, nu pentru timpul acordat. Dacă am înțelege că trecerea noastră prin viața cuiva lasă urme, poate că am fi mai atenți – umbra unei mângâieri ar fi o amintire mai drăguță decât o talpă de bocanc, nu-i așa?

***

Ai vrea să ieși la o întâlnire cu sufletul meu? Aș fi și eu acolo – prezență fizică. Ciocolatie. Un contur necizelat ce-mi ține în frâu pornirile. Și gândurile. Și inima, ca să nu fugă cu totul pe câmpii.

Știu. E mai comod să ieși la întâlnire cu un trup. Dar ai vrea să ieși la o întâlnire cu sufletul meu?

***

– Te iubesc, dar…!

De fapt, iubirea e un dar! Dar fără „dar” în componența ei.

***

Atât de mult am început să fugim de riduri, să ne speriem de ele, să ni le ascundem – că am uitat să ne mai bucurăm! Fără a înțelege că fiecare milimetru de rid crestat în piele spune o poveste. Fără a înțelege cu nu ridurile ne răpesc din frumusețe! Fără a înțelege cât de minunat ne-a creat Dumnezeu! Fără a mulțumi c-am mai apucat să ne mângâiem unii altora chipurile, mâinile, sufletele! Atât de multe am uitat…

***

Ieri, un prieten îmi vorbea despre necazuri și bucurii. Despre cum Hristos ne-a anunțat că în viață și în lume necazuri veți avea. Adică: necaz, pauză, necaz, pauză, necaz… și tot așa. În schimb, Același Hristos ne-a spus: Bucurați-vă pururea! Bucuria în Domnul e, așadar, fără de pauză – în fiecare clipă mai grea sau mai ușoară, mai zâmbitoare sau mai înlăcrimată, mai neagră sau mai colorată!

Ieri mi-am ascultat prietenul cum vorbea și parcă auzeam expresiile astea pentru prima dată. Tare m-au mai încurajat vorbele lui! Și le-am luat cu mine în bagaj. În minte și în suflet. Mulțumesc!