Defavorizarea – văzută prin ochii unui modest defavorizat

Pe omul acesta (despre care am scris postarea la final de aprilie) îl mai văd din când în când. Față de prima dată, la fiecare întâlnire îl simt din ce în ce mai tulbure, bietul. Mai pierdut, mai răvășit. Mă impresionează peste măsură și mă frământ – pentru că nu știu cum l-aș putea ajuta. Nu cere niciodată, iar eu îi întind un ban așa, în trecere, în fugă, pe nepregătite, ca să nu aibă timp să mă refuze.

În seara asta stăteam amândoi pe loc. În același loc. Am scos din buzunar ceva mai mult de un leu și i-am dat. „De ce?”, m-a întrebat. „Ca să fie”, i-am răspuns zâmbind. „Nu pot să-i iau. Dacă îmi dați atât, îi defavorizez pe alții”. M-am chinuit să-mi păstrez zâmbetul. Defavorizarea îl interesa pe el acum?! „Fii fără grijă!”, am zis. I-am îndesat banii în mână și m-am dat într-o parte, cât să ies din peisaj…

Pe bune?! Îi „defavorizează” pe alții? La cum e el, la toate necazurile prin care trece, la viața lui nu tocmai roz, mai are putere de a aduce în discuție „defavorizarea” și de a se gândi la alții? Am chipul lui în minte și un mare nod în gât.