Nu ne lăsa, Măicuță, să pierim pe cale…

În 2018 am plecat cu Maria din Iași pe 12 august seara și până pe 13 dimineață ne bucuram deja de vreo 600 de kilometri realizați cu bine. Pe 14 august am luat-o din nou din loc și-am mai făcut spre 200 de kilometri, până la Polovragi.

Acolo aveam să ne reîntâlnim neamurile din partea tatălui meu, iar a doua zi urma să participăm la slujba de la Mănăstirea Polovragi, al cărei hram era tocmai atunci, pe 15 august, de Adormirea Maicii Domnului.

În 2018 a fost primul post în care mă spovedisem, dar nu m-am și împărtășit în Iași – ci am plecat cu binecuvântarea de a lua Sfintele Taine pe meleaguri oltenești. Am plecat cu Dumnezeu înainte și cu Maica Domnului în inimă, iar după ce Maria a adormit eu m-am ținut trează și atentă la condus în diverse moduri. Cel mai drag mi-a fost să îngân patru versuri, refrenul dintr-o întreagă cântare pe care nici azi nu o știu pe de rost. Patru versuri pe care le ador pentru linia melodică, dar și pentru mesajul emoționant pe care-l transmit: Nu ne lăsa, Măicuță,/ Să pierim pe cale/ Căci noi suntem fiii/ Lacrimilor tale!

Poate că pentru unii asta nu înseamnă nimic, poate că pentru alții nu-s decât o moară hodorogită… ori o nebună! 🙂 Însă, pentru mine, cele patru versuri sunt o adevărată rugăciune!

Ok. Și-am ajuns în zi de sărbătoare. Slujba de la Mănăstirea Polovragi a fost foarte frumoasă și nici n-am simțit când ne-am apropiat de final, la Tatăl nostru. A urmat apoi acea perioadă în care, până la împărtășanie și inclusiv în timp ce oamenii se împărtășesc, cei de la strană au o anumită libertate în alegerea cântărilor. Și-au început cântări probabil specifice zonei, căci nimic, absolut nimic din ceea ce ascultam nu-mi era cunoscut urechilor. Aparent, asta nu e o problemă. Dar așa, pentru o fracțiune de secundă m-am simțit – cum și eram, de altfel – o străină în acele locuri. Mi-am revenit repede, căci în biserică și alături de unul sau doi adunați în numele Domnului nu mai ai cum să fii un străin. Cunoscând rostul acestor întâlniri de suflet și bucuria pe care ele o transmit, chiar era culmea să mă iau de niște cântece – doar pentru că eu nu le cunosc.

Și, totuși, Cineva mi-a auzit gândul și mi-a luat în serios tulburarea. Căci, cu trei oameni înainte de a ajunge și eu să mă împărtășesc, am auzit dinspre strană: Nu ne lăsa, Măicuță,/ Să pierim pe cale/ Căci noi suntem fiii/ Lacrimilor tale!

O, Doamne! N-am cuvinte să descriu mângâierea pe care am simțit-o atunci. Cum mi s-a răspuns la o tristețe firavă și stupidă și cum orice mică grijă care mi-ar fi putut tulbura bucuria împărtășaniei a fost pe loc îndepărtată!

Așa cum cele patru versuri pot însemna ceva sau nu pentru alții – la fel e și în cazul acestei minunate potriviri de întâmplări. Sau o fi doar o… coincidență? 🙂 Pentru mine nu e. Căci îmi apare un zâmbet mare pe chip și astăzi, când îmi amintesc. Zâmbet de recunoștință și de mare, mare drag pentru Măicuța care întru adormirea sa și întru plecarea sa în brațele Fiului ei lumea nu a părăsit. Nu ne lăsa, Măicuță,/ Să pierim pe cale/ Căci noi suntem fiii/ Lacrimilor tale!