Cer și ploaie. Și lacrimi

Sunt dăți în care
numai cerul știe
că plângi,
atunci când
picăturile
de ploaie
își dau întâlnire
pe obraz
cu lacrimile tale.

E minunat
să poți trece
nestingherit
printre oameni
mult prea grăbiți,
înarmați
până-n dinți
cu umbrele
și ochelari de cal.

E un vis împlinit
să poți să alergi,
să strigi,
să strângi
din pumni,
să te simți
dărâmat
și totuși provocat
să nu renunți.

E-atâta nevoie de cer
și de picăturile
de ploaie,
și-i atâta nevoie
de lacrimi,
încât ți se pare
că altfel ai rămâne
sufocat,
complet anulat…

Când ștergi obrazul
nu mai știi
care-s picăturile
și care sunt lacrimile,
de unde a început
ploaia
și când s-a întâlnit
cu furtuna
din sufletul tău.

Simți doar răcoare
pe șira spinării
și-o flacără arzătoare-n
privire.
O să fie bine!, îți spui.
Și te crezi!
Și-o să vezi
c-o să fie.
Ce nebunie!…