Postare serioasă și nu prea… despre ce-a vrut să spună autorul și despre ce am înțeles eu

„Supradoză de dor, cu lacrimi uscate, cu vise eșuate/ (…) Supradoză de dor, cu zile sfârtecate, nopți paralizate/ Dar de la asta nu se moare, din păcate.”

Așa cântă cei de la Taxi, alături de Irina Rimes. Făinuță melodia. Deloc faină rima. Din păcate?! Slavă Domnului că nu se moare. Nici de la dor, nici de la supradoză de dor, nici de la alte și alte încercări ale vieții.

Suntem atât de schimbători, atât de ușor trecem de la un anotimp la altul prin sufletele noastre, acum e furtună și-acum e cald și bine și numai ce faci două piruete și, iaca, începe ploaia! Ce-ar fi să se moară de fiecare dată, de la toate astea?

„Așa e cântecul”… vorba lui Ștefan Bănică. Și înțeleg. Înțeleg dorul după un om mort. Când iubești și omul cel drag moare, atunci dorul se alimentează. Cu el, teoretic, se alimentează și bucuria credinței și-a reîntâlnirii în veșnicie. Cândva. Dar fără intervenții lumești, care să grăbească și moartea ta – dacă vrei să fie (de) bine.

Însă când omul cel drag dispare de lângă tine viu și sănătos, lucrurile se schimbă. Și durerile-s altfel. Vorba lui Carla’s Dreams… „se rup jurăminte când vezi cât de simplu este să pleci”. Dorurile se transformă. Poți jeli o perioadă după un om. Apoi, jelești după contextul în care vă aflați împreună. Cu siguranță, poți jeli după ideea de familie – dar dorul concret de om îți trece, dacă tu înveți să privești în prezent și-n viitor, nu doar în trecut. N-are sens. Dacă a plecat, ți-a dat ocazia să realizezi cât de fragile erau jurămintele. Lacrimile vor continua să curgă din multe, multe motive!, dar nu din supradoză de dor.

Deci lasă omul să-și vadă de viața lui și nu uita să-ți vezi și tu de viața ta. Nu deznădăjdui și nu aștepta să te omoare supradozele. Rescriind versurile de la Vescan și Florin Ristei… aș putea spune:

Lasă-l, lasă-l să zboare

C-așa e el – prieten cu păsările călătoare…