Înmormântarea unui prunc – o lecție dură de parenting

Participarea la înmormântarea unui prunc este o lecție dură de parenting… O lecție care te face să-ți zboare gărgăunii din cap! O lecție care te face să te întrebi ce te-apucă atunci când, acasă fiind, te enervezi din toate stupizeniile. Atunci când îți pierzi răbdarea și cheful de a fi calm și iubitor cu pruncul tău sănătos și voios.

De ce atunci când toate-s bune nu reușim să găsim timp suficient pentru copiii noștri? De ce nu învățăm alături de ei puterea de a trece repede, repede, cu drag și cu zâmbet peste toate mărunțișurile? De ce permitem certurilor, încruntărilor, tonului ridicat, lipsei de energie să ne secătuiască și să ne răpească atâtea clipe ce-ar putea fi mult mai bune?

Nu e vorba că nu ne-am iubi copiii. E vorba că nu ne mai dăm voie să respirăm și să ne arătăm recunoștința pentru toate minunile din viața noastră. Le considerăm firești, le subapreciem și așa reușim, pe multe dintre ele, să le distrugem. Crezând că totul va continua să fie bine mâine, fără a avea vreo certitudine cu privire la mâine…

Copiii au nevoie de noi. Azi!

Participarea la slujba de înmormântare a unui copilaș ne amintește că mâine nu există. Că doar azi ține de noi. Și că pruncii noștri au nevoie de noi. Bine! Azi! Acum! 

Acum e în puterea noastră să ne strângem copiii în brațe și să le spunem cât de mult îi iubim. Cât de recunoscători suntem că Doamne-Doamne ni i-a oferit în dar. O clipă… o viață… un împrumut. Copiii noștri nu-s ai noștri – dar ce încântare și ce onoare e să-i avem lângă noi! Bucurie din bucuria noastră!

Participarea la slujba, la înmormântarea unui prunc, este o durere. O mică durere a noastră… o cumplită durere a părinților lui. O jertfă uriașă a lor – prin care ne amintesc nouă să prețuim ceea ce-i fără de preț: viața, sănătatea, copilăria, provocarea de a fi mame și tați.

Azi e al nostru. Acum trăim în viața aceasta. Acum e timp de iubire și de pregătire pentru Viața ce va urma. Unii părinți trăiesc de astăzi cu nădejdea în întâlnirea din veșnicie. Nu au o vină – ci doar o Cruce de dus… Avem datoria de a ne ruga pentru ei, să-i întărească Dumnezeu și să-i mângâie. Avem datoria de a ne ruga și pentru noi. Pentru ajutor. Pentru trezire. Pentru recunoștință. Avem datoria de a trăi prezenți și buni în viața copiilor noștri, atât cât ne e dat să-i avem.