Corpul ei, alegerea ei – iar fiul său nu a putut participa la Marșul pentru Viață…

O doamnă a spus că știe cine n-a fost la Marșul pentru Viață de anul acesta. Fiul ei adolescent.

„Dar uite că eu, mama lui, la 19 ani, am crezut de cuviință, ca și voi, că e corpul meu și alegerea mea. Iar băiatul meu n-a fost la marș nici anul ăsta, nici anul trecut. Pentru că nu s-a născut. Pentru că a rămas în bucăți acolo, la cabinet, într-o zi friguroasă când deja era cam mare, cum a zis doctorița văzându-l la ecograf. Pentru că atunci când voi aplaudați 4 luni 3 săptămâni… pentru Palme d’Or eu plângeam în cinematograf și-mi ștergeam lacrimile cu mâneca. Pentru că marșul ăsta e înmormântarea lui, unde oamenii vin cu gânduri bune.”

Și încheie doamna, prezentându-se drept

„o fostă feministă care v-ar fi cerut tutun să-și ruleze și ea o țigară în timp ce râdeam împreună de turma asta de creduli care-a plimbat pancarte siropoase xeroxate prin centrul Iașului”.

Mesajul ei este mai lung. Uneori tăios, în alte dăți visător, uneori macabru, în alte dăți încovoiat de durere. De vină. De regrete. De dorință de-a repara ceva din prezent – pentru viitor. Căci un lucru e clar: trecutul nu mai iartă. Fiul nenăscut nu va veni acasă cu rezultatele de la simularea evaluării naționale. Dar alți copii ar putea să se laude cu note bune – dacă astăzi mamele lor vor trece examenul vieții.