Despre ziua de luni, despre doruri și alte mărunțișuri minunate

E luni. Iar glumițelor de luni, specifice începutului de săptămână, oboselii și of-urilor li se adaugă astăzi un ghem de tristețe, ascuns mereu într-un colț de suflet.

Sâmbătă am dus-o pe Maria la o activitate de-o oră. Când ne-am reîntâlnit, i-am mărturisit:

– Mi-a fost dor te tine!

La care ea, calm, meditativ, fără strop de reproș, mi-a zis:

– Și mie mi-a fost dor! Și-ți dai seama, dacă după o oră am simțit noi asta, cum e după șapte, opt și chiar mai multe ore de serviciu… în care nu ne vedem…

Ne-am strâns tare în brațe și ne-am bucurat de timpul cel mult pe care ni-l oferă week-end-ul. Astăzi ne-am îmbrățișat la ușă și mi-a urat – la fel, fără strop de reproș – o zi frumoasă! Înțelege și ea că asta-i viața. Și se bucură că măcar mă duc cu drag la serviciu și că mă întorc zâmbitoare acasă. Și că apoi profităm de timpul ce ne rămâne. Ca să ne iubim, ca să ne jucăm, ca să ne certăm, ca să ne împăcăm, ca să stăm și noi ca fetele…

La cum trece vremea, numai mâine nu-i din nou sâmbătă. Și apoi iar luni… Măcar de-ar trece toate cu sănătate. Măcar de-am trece peste toate conștientizând. Trăind în prezent. Mulțumind. Făcând din fiecare timp petrecut împreună o bucurie.

E greu. Dar își are și ziua de luni rostul ei…