A ce miroase-n țara asta?

Imediat după anul nou am dus mașina la spălat. În locul micuț și modest în care merg de obicei, acolo unde băieții se bat între ei ca să iasă PUI-ul cât mai tuns, frezat, aranjat era destul de aglomerat. Pentru că n-am vrut să-mi pun răbdarea la încercare, am preferat să bag în marșarier și să plec spre o altă spălătorie, de trei ori mai aglomerată – dar mai mare, mai spațioasă, mai luxoasă, în care lucrurile se fac țac-pac.

Am ajuns și, printr-o anume conjunctură cu iz de învârteală, m-am trezit că am intrat chiar în fața altora, care erau la rând de mai mult timp. Totul bine și frumos, până la tipul care a preluat munca. Un pic de superioritate, un pic de sictir, un pic de trântit din cârpa aia, de nu știam de care atitudine să mă uimesc mai întâi. Îi spun că vreau interior și exterior și-i repet asta, după ce-l văd că finalizează complet lucrarea, odată cu exteriorul.

– Pentru că e aglomerat, șefa ne-a interzis să facem interioarele!, zice.

La mașina din fața mea, băiatul care se ocupase tocmai strângea aspiratorul și făcuse o treabă întreagă. Dar na, poate că el lucrase pe la spatele șefei… Așa că n-am mai întrebat decât dacă se poate ca măcar covorașele de cauciuc să fie spălate, pentru că erau pline de noroi de la excursia din care mă întorsesem cu Maria. Ok… fie…

Când le-a adus înapoi curate și le-a pus în mașină am înțeles, la modul cel mai practic, ce înseamnă să ascunzi gunoiul sub preș. Aproape că m-a durut fizic să văd cum pune curat peste firimituri, pietre, frunze, bețe și alte resturi de noroi uscat… Și, totuși, i-am lăsat același bacșiș pe care l-aș fi dat pe o treabă bună și completă. Să-l entuziasmez să aibă chef și spor la următoarea mașină și, poate, o atitudine mai prietenoasă.

La ieșire, când să plătesc, șefa întreabă:

– Exterior și interior?

Am căscat ochii cât cepele și abia am putut să deschid gura.

– Interiorul…

Îl văd atunci pe omul meu cum ajunge, habar n-am de unde, lângă femeie… și-mi ascultă răspunsul chiar așa, plin de curiozitate, să vadă dacă-l pârăsc.

– De interior n-am mai avut timp acum…

Am plecat cu un gust amar și cu gândul de a nu povesti cele întâmplate. Dar socoteala din târg nu se potrivește cu mirosurile care, peste câteva zile, și-au făcut culcuș în mașina mea. Două zile la rând am cotrobăit prin fiecare colon al uriașului biet Matiz :), ca să găsesc un rest de ceva… de la mâncare, până la vreun șobolan… Am scos și din portbagaj totul, până la roata de rezervă, am aruncat felurite chestii păstrate pe motiv de… poate vor folosi cândva la ceva. Totuși, nimic nu părea să însemne echivalentul șobolanului în putrefacție.

Și-am stat așa, cu mirosul, până când un coleg mai luminat m-a luminat și pe mine și mi-a spus că, probabil, covorașele spălate nu au fost perfect uscate, ceea ce a făcut ca mocheta și inclusiv mizeria de sub preș să se umezească și să duhnească… Ahaaaaa!

Prim urmare, am scos covorașele și am măturat pe dedesubt, după ce, inclusiv după plecarea de la spălătorie, mai măturasem o dată. Am strâns covorașele, am lăsat mocheta să respire și toate cele patru geamuri mai tare întredeschise. Și, minune!, după încă o zi mirosul a dispărut ca și când…

Ieri stăteam și făceam un rezumat. Și-am analizat mai multe aspecte:

• lipsa răbdării mele, de-a aștepta la spălătoria care îmi oferă, de obicei, rezultate mulțumitoare (autodenunț 1)
• gândul că locul mai mare, mai spațios, mai luxos este, de la sine înțeles, mai bun (autodenunț 2)
• dorința de a rezolva țac-pac lucruri care au nevoie de timp, de atenție, de migală (autodenunț 3)
• intratul înaintea altora, pe ușa din dos – intrat pe care, deși nu l-am solicitat, l-am acceptat (autodenunț 4)
• observarea unei munci făcute cu picioarele și tolerarea ei (autodenunț 5)
• plata/ șpaga oferită pentru o muncă obișnuită, din fișa postului și, culmea, prost făcută (autodenunț 6)
• nereclamarea angajatului, măcar atunci când mi s-a confirmat bătaia lui de joc (autodenunț 7).

Autodenunțurile astea sunt așa, ca să fie. În realitate, mereu am evitat să fac scandal și niciodată n-am vrut să am pe cineva pe conștiință, să aflu că și-a pierdut locul de muncă din cauza mea. Însă, uneori, cred că ajung să confund bunătatea cu prostia.

Căci așa ajung porcii să se suie în copaci, și-așa începe să pută în jur.

Rezumatul de ieri mi s-a derulat în minte în contextul în care mă gândeam la situația în care ne găsim noi, ca țară. Deși la mine totul s-a desfășurat la nivel micro, am simțit pe propria piele ce și cum am greșit, cum am permis nepermise și, mai ales, cum toate astea, cumulate, au început, la un moment dat, să capete miros neplăcut.

La nivel macro e și mai tragic. Și consecințele se văd și se tot văd. Iar mirosurile… mirosurile sunt la ordinea zilei! Ce-i de făcut? Când începem să adunăm mizeria de sub preș, ca s-o zvârlim cât colo? Când nu vom mai accepta și când nu vom mai încuraja bătaia de joc? Când vom deschide geamurile, să ne aerisim minunata și abuzata țară?…

(Pentru conducătorii țării noastre, Domnului să ne rugăm!)