Când nu e tocmai ce-ai visat – realitatea ar putea să întreacă așteptările

Am trecut prin multe belele în viață. Ok, nu chiar atât de multe… Chiar și așa, însă, aș putea găsi infinite motive de nemulțumire. Căci nu-i greu să fii nemulțumit – greu e să fii recunoscător! Și, chiar așa, pentru ce-ai fi recunoscător când realitatea e că îți iei șuturi de la oamenii pe care ți i-ai lipit de suflet? Pentru ce-ai fi recunoscător când ești trădat, când tu muncești și alții culeg roadele, când tu faci bine și ești răsplătit cu rău, când tu iubești și ți se răspunde cu ură, când tu crezi că meriți mai mult – și descoperi nu numai că n-ai nimic de luat… ci mai trebuie să dai și dobândă?!

Cu atât mai mult, e incredibil ca cineva să fie recunoscător când pare pocnit de Sus. Când fără voia lui sau a cuiva de lângă el se îmbolnăvește ori își distruge viața. Când Dumnezeu sau orice altă putere din univers îngăduie să se întâmple toate nenorocirile, fără a mișca un deget.

Ooo, e atât de simplu să fim nerecunoscători! Să ne răzvrătim! Să-i găsim pe alții vinovați! Să ne plângem de milă! Să fim, oarecum pe bună dreptate, victime! A zace în rolul acesta e comod!

Dar cine a spus că viața e comodă?

Dar cine a spus că ne-am născut spre a ne face alții pe plac? Dar cine a spus că e ok să trăim fără de belele?…

Am infinite motive de nemulțumire, da! Și infinite motive să resping nemulțumirile! În mine se dau multe lupte – și în afara mea unii luptă, dorindu-și să mă vadă nemulțumită. Nu-mi iese mereu faza cu recunoștința. Uneori aș renunța la toate credințele mele și-aș rupe capete în dreapta și-n stânga. Și m-aș răzbuna. Și-aș zdrobi – să vadă răii cu cine s-au pus! Și-apoi mă liniștesc. Și respir. Și reîncep lupta cu mine însămi. Cu lecțiile mele. Cu pașii mei înainte. Cu viața mea care, de multe ori, se schimbă în bine tocmai datorită celor care își dau arama pe față și care, măcar pentru o secundă, par că m-au nenorocit. Aș fi mai fericită sau mai recunoscătoare după ce-aș răspunde cu aceeași monedă? Din contra. M-aș răni suplimentar. Și-apoi tot eu ar trebui să-mi oblojesc rănile – când pot doar să văd realitatea și să-mi oblojesc… lecțiile.

Am multe dureri în suflet. Și calcule care încă îmi provoacă suferințe. Aniversez părăsiri, despărțiri, cuvinte aruncate aiurea. Aniversez prea târziul și noile începuturi. Vărs lacrimi de nervi, de dor, de ciudă, de neputință, de plictiseală, de frică. Apoi îmi caut zâmbetul și-l regăsesc. O, Doamne, cu atâta ușurință îl regăsesc – încât n-am cum să nu fiu recunoscătoare pentru el! Pentru puterea ce mi-a fost dată prin zâmbet! Pentru fiecare soare care apare după furtună!

Am o gașcă de sentimente care se zbat în mine.

Sunt un câmp de luptă între îngeri și demoni… Uneori obosesc. Și-atunci mă așez și privesc în jur. Și iar încep să plâng. De micimea marilor mele nenorociri! De exemplele pe care ni le oferă alții și de adevăratele drame din viața altora. La fel de oameni ca și noi, de o mie de ori mai încercați și de sute de mii de ori mai puternici! Lecțiile lor sunt cutremurătoare! Și când observ că ei n-au renunțat la drumul lor, la visele lor, la viața lor… nu pot decât să mă plec și să mă rușinez! Să conștientizez că nenorocirile mele-s mari că-s ale mele – dar ele sunt fix nimic, în comparație cu tot ceea ce au alții de pătimit.

Uneori, când îmi plâng mai tare de milă, când par să cedez, când nu-mi mai găsesc răbdare, putință, dorință de a primi lecțiile, când încep să pun la îndoială realitatea și planurile lui Dumnezeu – primesc câte o palmă. Și palma asta vine atât de la fix, că mă reașează pe ax. Nu… nu promovez bătaia. Dar promovez adevăratele lecții, menite să ne readucă la viață. Unii o pățesc rău, rău de tot. Și, totuși, găsesc atâta putere în ei, încât mulțumesc pentru toate cele pățite și-și înmulțesc talanții într-un chip uimitor!

S-o cunoaștem pe… Mandy Harvey

Cu ce tupeu aș putea eu să mă mai plâng astăzi, când astăzi am descoperit-o pe Mandy Harvey? Dacă ai citit până aici… e posibil să nu fi învățat nimic de la mine. Îmi cer iertare! Dar mă revanșez acum – prezentându-ți revelația. Puterea. Realitatea nedorită – dar asumată și muncită, transformată în bucurie!

Atunci când nu ne vom mai mulțumi cu statutul de victimă, îmbrățișând belelele la piept, atunci când vom înțelege că niciodată n-ar trebui să ne dăm bătuți – abia atunci vom putea spune că am învățat o nouă lecție și vom putea merge mai departe!