Pentru minte,  Vorbe de duh

Un bonus pentru constatarea „e prea târziu”

Cândva, pe vremea asta, mai ceream un an. Recunosc, pare o aroganță să ceri un an cuiva, atunci când nu știi dacă mai ai la dispoziție măcar o secundă. E prea târziu, mi s-a răspuns. Și mi s-au mai oferit niște zile. E prea târziu… Și-am tot încercat să descifrez vorbele astea în fel și chip. În favoarea și în defavoarea mea, în binele meu și în ciuda mea…

Recent, am auzit din nou vorba aceasta. Completată. La părintele Ioan Valentin Istrati:

Când ți se spune că e prea târziu, de abia atunci începe.

A fost o revelație! Căci mi-am dat seama că de la acea constatare cu rol de respingere, fix de atunci, eu am reînceput să trăiesc.

flori roz - e prea târziu

A trecut mult timp de la anul cerut. Nu regret nimic de dinainte. Nici nu mai tânjesc spre ceea ce a fost. Am pus amintirile într-un colț de suflet și am plecat mai departe. De abia atunci începe… De abia atunci a început! Uneori, un e prea târziu te poate pune la pământ. Dar mai târziu, nu prea târziu, după ce îți revii din șoc, din amorțeală, din durere – ajungi să mulțumești omului care a făcut constatarea.

Într-un fel, poate că simțeai și tu că e prea târziu. Dar nu voiai să accepți asta. Luptai cu toți și cu toate, cu morile de vânt, de fapt, ca să arăți că nu e așa. Și nu pentru că n-ai fi crezut la fel, ci pentru că tu nu credeai e prea târziu își poate face loc și în inima ta, și în planurile tale, și în tot ceea ce îți imaginai că ai construit între timp – pentru toată viața.

E prea târziu. Și descoperim că lumea nu se sfârșește. O luăm de la capăt. Căci ar fi prea devreme să renunțăm la șansa unor noi începuturi.

One Comment

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *