Alexandra: „Inima mea face, în sfârșit, tic-tac!”

Prima bucurie pe care Alexandra Luca mi-a spus-o a fost că inima ei face, în sfârșit, tic-tac! E aproape de neînțeles pentru inimile noastre relativ sănătoase. E aproape de neînțeles pentru noi. Un om a trăit 25 de ani cu o inimă șuierătoare și foarte grăbită… și acum se bucură de firescul inimii-ceas: tic-tac!

Alexandru al Alexandrei stă dimineața cu capul pe pieptul ei și, la rându-i, ascultă: tic-tac! E fascinat de tic-tac-ul pe care i-l șoptește inima soției sale! Alexandru a știut să iubească o inimă mai mult decât perfectă pentru el… cu un „defect din fabricație”! Și pentru iubirea asta mare, acum primește-n dar aceeași inimă – perfect reparată!

Mă bucur pentru Alexandra și pentru Alexandru, de parcă m-aș bucura pentru inima mea! Zău! Și știu că nu sunt singura – din contra! Atât de mulți ați fost alături de cei doi minunați și de inimile lor, atât de mult i-ați încurajat și v-ați rugat pentru ei, încât toate astea s-au simțit! Reacțiile voastre toate – la vedere sau doar de Dumnezeu știute – au fost balsam pentru inima Alexandrei și, deopotrivă, pentru inima lui Alexandru.

„Alături de oameni buni e mai ușor să treci prin greu”, îmi mărturisește Alexandra. Ne-am așezat la o masă și ne privim ochi în ochi. Ne zâmbim. Ne bucurăm. Iar Alexandra își începe noua poveste a noii sale vieți, după cei 25 de ani în care a trecut prin două intervenții la Iași, una la Cluj, alta la Târgu Mureș, plus niște controale dure la București și Roma.

Noua poveste e de la Milano și-l are în centrul său pe medicul Angelo – un adevărat înger pentru ea, un om deosebit și un profesionist desăvârșit. Un om care i-a transmis calm și încredere, care a știut că, indiferent de rezultat, pentru Alexandra aceasta va fi ultima oprire. Un om care a făcut totul pentru ca ultima oprire anunțată de pacienta lui să nu însemne încă o bifă pentru inima Alexandrei – ci să fie șansa la o viață în care inima să cunoască fascinația lui… tic-tac!

În octombrie, când am scris despre Inima lui Alexandru este Alexandra. Inima Alexandrei are nevoie de ajutor, existau planuri – dar nimic încă nu era concret. Nu erau bani suficienți – și-ați făcut să fie. Nu se știa exact unde va avea loc intervenția – dar nu v-ați dat bătuți! Apoi, când am readus postarea în discuție și v-am anunțat că Alexandra are nevoie de rugăciune multă, că e momentul intervenției, din nou ați trecut… la atac! 🙂

Alexandra e cu gura până la urechi și-mi spune: „Stăteam în pat, la spital, și citeam toate mesajele de încurajare. Eram plină de speranță și uimită de cât de mulți sunt cei cărora le pasă și se roagă pentru mine, pentru noi. Atunci a venit medicul și a trebuit să semnez hârtia prin care îmi asumam că pot interveni riscuri în timpul intervenției. Mi se prezentau patru tipuri de moarte care puteau surveni în orice moment. Iar eu știam că de la voi, prin voi și cu ajutorul lui Dumnezeu, totul va fi bine. Am știut despre riscurile acelea toate că pot exista, în teorie, dar că nu va fi cazul să le experimentez”.

Așa a intrat Alexandra în sala de operație pentru o intervenție de două ore… și-a ieșit după patru ore și jumătate! De ce? Pentru că umbreluța care trebuia să circule prin artera femurală până la inimă și să închidă găurica de acolo s-a dovedit a fi ineficientă. „Surpriza” pe care aveau medicii s-o descopere era faptul că acea gaură din inimă avea formă conică – 4 milimetri, respectiv 8 milimetri de-o parte și de alta a peretelui perforat. Personalul medical ar fi putut pune stop la vise dar, vorba Alexandrei, „știind că e ultima oprire și ori e totul bine, ori ne consolăm cu ceea ce avem, a pus Dumnezeu în inima lor efortul acesta, să nu se dea bătuți”. Prin urmare, medicii au continuat lupta și au încercat un alt tip de umbreluță, care se folosește în alt gen de afecțiune – și care Alexandrei i s-a potrivit perfect! Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

Astăzi, Alexandra se simte ca nouă. Încă mai e o perioadă grea, încă mai există riscuri. Trebuie să aibă grijă, să nu facă efort prea mult, nici să nu treacă prin emoții puternice. Încă mai are nevoie de rugăciunile și de încurajările noastre! Iar peste jumătate de an… ne va putea anunța că dorințele ei mari – de a deveni doamna educatoare și, mai ales, de a deveni mamă – vor putea, în sfârșit, să se concretizeze. „Timp de 25 de ani am avut gândul și frica de moarte în fiecare zi. La intervenția aceasta, după ce am primit în pace toate riscurile, moartea a devenit prietena mea. Astăzi mă simt ca și cum abia m-am născut și am toată viața înainte”, spune Alexandra.

Lecția ei de a trăi frumos, sincer, curat e… dură. E o palmă pentru noi, ăștia care ne plângem de toate nimicurile pământului. Iubirea și sprijinul lui Alexandru par pagini de roman – și de oftat ușor telenovelistic – până când conștientizăm cât sunt de adevărate și de uimitoare sentimentele și luptele lui pentru dragostea vieții sale!

Credința Alexandrei și a lui Alexandru, plus felul în care au reușit să ne adune în rugăciune și în gânduri bune sunt dovezi de netăgăduit ale faptului că munții pot fi mutați din loc! Că Dumnezeu există și că atât de frumos lucrează prin oameni – dacă nu uităm să fim OAMENI!

Scrierea aceasta n-are sfârșit. Abia de aici începe totul! Alexandra și Alexandru, inima Alexandrei și inima lui Alexandru vor continua să-și scrie povestea lor fantastică! O poveste în care tic-tac va aduce mereu zâmbet. O poveste în care tic-tac va fi o bucurie pentru inimi, pentru dragoste și pentru fiecare secundă a vieții.

Vă mulțumim, oameni minunați, că ne-ați primit în inimile voastre și că ne-ați permis să facem parte din poveste! Sunteți, cu adevărat, un punct de reper și de trezire pentru inimile noastre sănătoase și nebune pe care ne permitem să le rănim neîncetat și să le stricăm… de prea mult bine.