Glasul salvării – ambulanțe în misiune

Veronica este singura bunică pe care am cunoscut-o și de care m-am bucurat până la 18 ani. Și ea s-a bucurat de noi, de nepoții ei. Cu câteva lui înainte de a pleca în veșnicie, mai avea o emoție care-i menținea zâmbetul pe buze. Vecina de palier pe care o îndrăgea tare era însărcinată! Abia așteptau, amândouă, gâgâlicea.

Într-o noapte de noiembrie, la blocul bunicii au ajuns două salvări. Una pentru a încerca să resusciteze o doamnă în vârstă, alta pentru a lua o gravidă la maternitate. În acea noapte de noiembrie, schimbul s-a făcut la etajul unu – o viață venea și alta pleca…

N-am auzit acele salvări de noiembrie. Dar bănuiesc că au sunat amândouă la fel… jalea și fericirea au uneori același glas. Și glasul acesta răsună continuu pe străzi, oră de oră, zi de zi, an de an, intervenție de intervenție. Glasul acesta mi-a produs și-mi produce întotdeauna fiori pe suflet. Nu e o stare de rău, nu e o stare de bine… ci e o stare asemănătoare unui buton care te scoate din nepăsare. Pentru câteva secunde îmi strunesc gândurile și acord atenție acelui glas. În sunetul de salvare Îl chem pe Dumnezeu – ca în marea Lui milă să aibă grijă de cei care merg să ajute și de cei care au nevoie să fie ajutați.

Uneori, în salvările care trec în goană e lacrimă de teamă. Alteori e fior rece. În alte dăți e bucurie mare! Uneori, în salvările care trec pe lângă noi e un necunoscut. Alteori poate fi un om pe care-l știm prea bine. În alte dăți putem fi chiar noi.

Poate că ar trebui să ne gândim la toate astea și să ne dăm din calea urgențelor – șoferi și pietoni, deopotrivă. Și-n sunetul acela, de jale sau de fericire, să ne găsim o clipă de rugăciune. Oamenii din ambulanță – salvatori și pacienți – au nevoie de gândul cel bun. Indiferent de context. Și noi avem nevoie. Să fim oameni și să ne pese de ceea ce se întâmplă în drumurile noastre de zi cu zi. În viețile noastre. Oricât de des l-am auzi și oricât de mult ne-am obișnui cu el – gasul salvării nu are voie să ne lase în nepăsare.