Nu mai puneți la zid copiii – pentru greșelile părinților!

Sunt mamă. Mi-am dorit dintotdeauna să fiu mamă și visul mi s-a îndeplinit. Am un copil – puteam avea, poate, mai mulți. Mi-aș fi dorit mai mulți și probabil că voi rămâne doar cu unul. Slavă lui Dumnezeu pentru copilul meu! Mereu, aflarea veștii că mai apare un copil pe lume m-a bucurat. Mereu! Și în familiile fericite, și în casele goale, și în casele deja pline, și în bordeie, și în vile. M-am bucurat de copiii așteptați, ca și de copiii neprogramați, care poate au încurcat niște ițe. M-am bucurat de copiii concepuți în familie, ca și de copiii concepuți în afara familiilor. Cred cu tărie că un copil este un motiv de bucurie și atât. Că felul în care a venit pe lume poate fi meritul, dar niciodată vina copilului.

În acest context, cred că discuțiile de rău despre părinți nu ar trebui să se intersecteze niciodată cu un copil. Da, mi-am luat-o peste cap și cu acest… niciodată. Însă etic, moral, creștinește, uman – așa ar fi. Să nu vezi în copil un demon, doar pentru că nu-ți place de părintele său. Nici să nu te duci să strângi de gât copilul, pentru păcatele părintelui său. Înainte de a scrie postarea de ieri, am trăit un sentiment inexplicabil. Simțeam revoltă împotriva unui om din aceeași tabără cu mine. Împotriva unui om care nu plăcea pe un alt om – pe care nici eu nu-l plac. Doar că omul din tabăra mea a făcut o chestie care nu se face. Și-atunci n-am mai putut. Și-atunci am reacționat pentru prima dată, expunându-mi în virtual un punct de vedere în legătură cu tot ceea ce se petrece în aceste zile pe străzile și pe ecranele din România.

Omul bun și cool, în general, s-a gândit că ar fi bine să pună la colț copila unei lichele – s-o întrebe pe ea dacă-i mândră de taică-su ori ba. Dacă omul bun și cool n-ar avea obiceiul de a se etala și mândri cu statutul său de tată – tată de fată! –, poate că aș fi trecut cu vederea. Însă, în situația de față, mi s-a părut culmea să facă scrierea pe care a făcut-o, s-o treacă în categoria „ca-ntre bărbați” și s-o mai și promoveze pe toate grupurile și grupușoarele din online.

Nu mi se pare prea bărbătesc să te iei de un alt bărbat, lovind în fiica lui. Orice vârstă ar avea fiica – majoră, în cazul acesta. Păi da, dar bărbatul acesta i-a făcut rău fiicei mele! Adevărat – și nu doar ei, multora dintre noi! Pe omul ăsta nu-l place jumătate de țară. Dar de ce încurcăm borcanele? În ce context ți-ai dori tu, tată de fată, ca fiica ta să fie pusă la colț pentru greșelile tale? Unul e serviciul – mai important sau mai puțin important, cu erori nesemnificative sau cu detonări de bombe – alta e familia. Și altceva sunt copiii, mai ales atunci când copiii nu se arată la față și nu intervin în „serviciul” părinților. Ființa de care s-a luat nu e o fetișoară-deja-vedeto-pițipoancă, un om care să cerșească atenția și care să merite, pe barba ei, să fie băgată la tocător. De aceea, nimic din scriere n-am găsit a fi etic, bărbătesc, să facă cinste un om care se vrea a fi mai bun decât cel care l-a rănit.

Fata aceasta, la fel care oricare altul dintre noi – bebeluș ori adult deja – are o mamă și un tată. Așa s-a potrivit, să fie părinții ei fix ăia… Noroc chior ori ghinion, nu asta e problema noastră. Nu mi se pare în regulă să mă duc la copilul unui șofer de tir care a făcut masacru pe stradă, într-un accident – și să-l fac „copil de criminal”. Să-l întreb ce părere are despre părintele său. Și să mă asigur că va visa în fiecare noapte trupuri sfârtecate, ca să nu uite ce-a făcut tati… Care e vina copilului? Nu e niciuna? Și-atunci? Cam cât de etic e să ne luptăm în… copii? Cât de în regulă este ca, pentru orice mizerie a noastră, de oameni mari și „responsabili”, să ne fie scuturați plozii? Mai mici sau mai mari, ei simt multe. E tensiune, e bucurie, e rușine, e… orice facem noi să fie – însă, mai presus de toate sunt iubirea și-o apartenență necondiționată la mama și la tata. Așa cum suntem noi, buni, răi, minunați, cumpliți, copiii-s făcuți să ne iubească. Pur și simplu.

Să-i ceri copilului „argumente” pentru greșelile tatălui – înseamnă să-l mai calci o dată pe omul acela pe cap. Căci e suficient de călcat și fără intervenția ta, poți să fii sigur!

Ok. Hai că, până la urmă, pot lua în calcul să fiu de acord și cu asta. Merită copilul tot răul… și merită să fie luat la întrebări, ca pedeapsă pentru neamul prost în care s-a născut! Dar ești sigur că „justiția” stă în mâinile tale? Ești atât de mândru și de sigur pe tine că tu niciodată n-o să clachezi – încât roata să se învârtă? Copilul tău va putea fi tras oricum și oricând la răspundere, de către oricine. Și cu tine fără pată fiind. Dar ești sigur că poți avea pe conștiință faptul că tu ai început, cândva, jocul acesta murdar?

Hai să fim cool! Hai să fim părinți faini! Și hai să ne vedem de luptele noastre, fără a deveni mai răi decât cei care ne-au ciuruit. Hai să ne învățăm copiii de acasă respectul și bucuria. Dreptatea. Lupta cu demnitate. Hai să-i facem pe-ai noștri mândri de noi – și abia apoi să arătăm cu degetul spre alți părinți, și abia apoi să le punem la zid copiii altora! Hai să fim oameni! Oameni – pentru copiii noștri!