Mi-am dus vulcanul în service :)

În viața mea trecută am fost o fire vulcanică. Am depășit cu brio cele mai grele momente și-am răbufnit în cele mai stupide, mai lipsite de importanță, mai fără de sens… Răbufnirile mele erau, în general, scurte. Câteva minute și niște vorbe și apoi, „eliberată”, soarele reapărea pe cer. Nu făceam asta decât cu oamenii dragi, față de care-mi „permiteam”. Că ei mă iubesc, că ei mă acceptă, că ei mă iartă… că eu sunt a lor și că mă cunosc de acum destul de bine cât să știe că negreața din cerul gurii nu-i decât de suprafață… Că am suflet bun și iubire multă de oferit și că, la rândul meu, și eu le știu și le suport pe ale lor. C-așa-i în viață.

Eram… mai nervoasă. O scuză bună. Până când am descoperit eu că nervozitatea e un termen modern, care ascunde mânia. Iar mânia-i un păcat. Am aflat asta cu puțin timp înainte de o prăbușire. O prăbușire inevitabilă, care putea fi evitată – ca să zic așa. În prăbușirea asta, însă, am început să lucrez intens la mine, cu mine – pentru mine și, implicit, pentru cei dragi ai mei. Am învățat să zâmbesc în cele mai mari dureri, să nu mai intru în competiții inutile, să respir înainte de a vorbi, să mă uit în ochii unui om și să mă rog pentru el, să-l binecuvântez în gând – când mi-e bine, dar mai ales atunci când mă simt rănită. E altfel. Putea fi așa dintotdeauna. Sau nu putea fi. Acum era momentul să descopăr sentimentul acesta, de pace în mijlocul unei tentative de conflict.

Oho, e mult de muncă! Vulcanul încă nu s-a potolit. Și-s conștientă că n-am eu forța necesară să îmblânzesc neîmblânzitul. Așa că am aruncat vulcanul în brațele lui Dumnezeu și L-am rugat pe El să-l preschimbe cum știe mai bine.

Între timp, îmi urmez rețeta și noul stil de viață. Dialoghez cu iubire, cu un strop în plus de calm, cu binecuvântări adresate în gând interlocutorului. Asta nu înseamnă că nu mai vorbesc cu adevărul pe masă, nemachiat, cu durerile de rigoare și cu asumare. A renunța la mândrie și la mânie nu înseamnă a te prosti, a-ți pierde memoria ori simțul realității. Înseamnă doar a fi un pic mai om și a avea grijă, pe cât se poate, de cel de lângă tine.

Oho, și aici e mult de muncă! Mai ales atunci când interlocutorul căruia i-ai mângâiat simțurile cu voce suavă și multe binecuvântări se plânge de cearta care a avut loc – pe care, zice el, tu ai provocat-o și întreținut-o! 🙂 Oho! Atunci simți cum dă să-ți pocnească lavă pe nări, pe ochi și pe urechi și-ți dorești să recuperezi cu totul vulcanul, ca să-l dai omului drag de cap.

Momentele în care efortul și dorința de a fi un picuț mai bine nu numai că nu-ți sunt recunoscute, ci-s barate cu acuzații și cu presupuse definiții de vulcan în acțiune sunt cele mai grele. Riști să te destabilizezi maxim, gustând din dezamăgire și neputință. Toate astea te pot face să renunți la bunele obiceiuri și să revii în vechea ta viață. Păi, dacă oricum nu se cunoaște?! Păi, dacă oricum nimeni nu apreciază?!…

Apoi, îți dai seama că schimbările nu se fac ca să te aplaude alții și ca să-ți gâdile orgoliul. Schimbările nu le faci pentru alții, nici măcar pentru cei dragi, nici pentru nimeni – ci le faci pentru tine. Într-un egoism sănătos, în care să te chinui să-ți fie ție bine, să te trezești din dezmorțiri, să conștientizezi multe – pentru ca, mai apoi, să poată fi bine și celor de aproape. E greu să-i obligi pe alții să înțeleagă și să-ți respecte schimbarea. Să-ți facă plecăciuni doar pentru că pari tu simpatic și să nu-ți caute posibile legături cu trecutul, prin care să poată răbufni: Ahaaa, eram sigur că nimic nu s-a schimbat! Ceva trebuia să fie putred la mijloc! Tu nu poți fi așa!…

***

Însă ce-am mai înțeles în noua mea viață e că fiecare are vulcanul lui. Și că fiecare este răspunzător de felul în care și-l poartă și de felul în care percepe vulcanii altora.

Faptul că eu mă străduiesc și-mi doresc o variantă îmbunătățită a sufletului meu și a ideii de comunicare nu trebuie să oblige pe nimeni nici să mă creadă, nici să-mi ridice statui, nici să mă țină pe palme. Viața merge înainte. Și când vulcanul meu se va transforma cu totul în pace și bucurie, sunt convinsă că lumea va arăta mai bine. Prin ochii mei. Și prin viața celor care-mi vor mai rămâne, până atunci, aproape. La bine și la greu.

Așa că… hai cu vulcanul! Vulcanul meu e în service duhovnicesc! 🙂 Al tău în ce condiții mai viețuiește astăzi?