Tu-ți asumi crucea sau refuzi să fii fraier?

A fost odată un omuleț care căra după sine o cruce. Vedea și la alții, dar nu-i păsa de ei. Se uita doar la crucea lui și nu înceta să-și plângă de milă. Vai, e atât de lungă, de lată, de grea, de plină de așchii, de nepotrivită pentru spatele său firav! Vai, dar ce-a greșit el să pătimească atât în viața asta? Să nu poată umbla și el hai-hui! Să nu poată avea umerii liberi…

Omulețul acesta, în loc să-și vadă de crucea lui și să și-o asume, se gândea la tot felul de tertipuri prin care să scape de ea. Sau măcar s-o transforme… Să nu mai fie atât de lungă, de lată, de grea, de plină de așchii, de nepotrivită pentru spatele său firav! Așa că s-a pus pe treabă. Credea că e mare creator – sau creativ…  Și-a tăiat, și-a aranjat, și-a făcut aproape o cruce-rucsăcel. Ce mândru era de opera sa! Ce fraieri erau cei din jur, care transpirau sub greutatea poverii lor asumate! Cum a reușit el să fenteze sistemul, fără ca nimeni să se prindă! Super! Un mic dumnezeu părea acest omuleț fără de minte…

Drumul era mai ușor acum – mai liniștitor, mai fără de griji. Până când, în mijlocul drumului a apărut o prăpastie uriașă. Cum să ajungă pe partea cealaltă? Era imposibil! Așa că s-a oprit și-a început, din nou, să-și plângă de milă. Până a început să-și dea pumni în cap… observând felul în care ceilalți – fraierii – treceau peste prăpastie. Crucile lor lungi, late, grele… deveneau acum punți între un capăt și celălalt capăt al prăpastiei.

Crucea lui rucsăcel – model nou, inovator, fără de griji… era acum și fără de valoare. Voia crucea lui înapoi! Aia, de dinainte de transformare. Dar… ce să-i faci?…  Ce-și face omulețul cu mâna lui se cheamă libertate, liber-arbitru… sau lucru manual. Neasumarea, tertipurile, visul la cruci mici și la viață ușoară te pot duce pe buza prăpastiei.

Povestea aceasta nu-i inventată de mine. De multe ori e fix povestea noastră… Și e povestea dintr-un șir de imagini găsite cândva, demult, care m-au marcat tare la vremea lor.

E, deci, povestea noastră. Căci, de câte ori nu ne-am plâns de crucea asta atât de lungă, de lată, de grea, de plină de așchii, de nepotrivită pentru spatele nostru firav!? De câte ori nu ne-am așezat în fund, să ne plângem soarta? De câte ori n-am încercat să ne fentăm crucea… s-o lepădăm, s-o modelăm după cheful nostru… uitând că avem, totuși, responsabilități, vieți, oameni, planuri, vise care nu „trec”, nici nu dispar, doar întorcându-le spatele?…

Cu o cruce-rucsăcel nu poți să mai faci nimic. De aia, de multe ori, cei ajunși pe buza prăpastiei nu mai au curajul să se ridice de acolo, de unde s-au așezat în fund, să-și plângă de milă… Privesc doar în jos și… amețesc. Prietenii îi încurajează să privească în Sus, să se ridice, să spere, să creadă, să facă tot ce le stă în putință pentru a-și recăpăta vechea cruce și pentru a-și face din ea o punte. Îi încurajează – dar nu pot interveni. Fiecare își poartă crucea lui proprie și personală, asumată sau neasumată. Fiecare trăiește în viața lui și fiecare decide singur pentru sine. Cu bune și cu rele. Cu libertate deplină.

Și cu un Hristos care ne-a îmbrățișat de pe Cruce și care S-a răstignit pentru noi și pentru mântuirea noastră! Să nu uităm asta! Un motiv mai mare pentru a ne iubi crucea și pentru a ne dori s-o recăpătăm – atunci când o pierdem, atunci când o transformăm în non-valoare, atunci când ne aflăm pe marginea prăpastiei – nici nu poate să existe!

Doamne, armă asupra diavolului Crucea Ta o ai dat nouă, că se îngrozeşte şi se cutremură, nesuferind a căuta spre puterea ei, că morţii a sculat şi moartea o a surpat, pentru aceasta ne închinăm Îngropării Tale şi Învierii.