Eu sunt de pe altă lume

Eu sunt de pe altă lume. E suficient să-mi zâmbești, să-mi vorbești frumos, să ai mereu o vorbă faină la tine – și mă umpli de fericire! Nu contează cine ești, ce funcție ai, cum ești îmbrăcat sau care e idealul tău în viață. Contează să fii om și să știi că veselia se revarsă din suflet!

Eu sunt de pe altă lume. Nu mă iubești – nici nu te oblig să mă iubești. E dreptul tău să nu mă placi așa cum, în timp, dresându-mă bine, a devenit dreptul meu de a nu pune la suflet toate părerile, ideile și închipuirile pe care le ai tu despre mine.

Eu sunt de pe altă lume. Nu-mi place să mă dau cine nu sunt, nici nu-mi place să mă dau după cireș – doar, doar oi avea și eu un câștig din asta. Eu sunt. Pur și simplu. Fix așa cum sunt. În pielea mea. 

N-am nevoie de explicații prea multe ca să te accept pe tine, așa cum ești. Nici nu am dispoziția necesară de a mă disculpa mereu pentru felul în care sunt. Suntem diferiți și-ar fi chiar nasol ca, privindu-ne unul pe altul, să pară că ne uităm în oglindă.

Se poate, totuși, să existe înțelegere. Și respect. Nici măcar n-ar trebui să ai respect pentru mine – ar fi suficient să ai respect pentru tine ca să ne putem, mai apoi, înțelege. Mai ales atunci când viețile noastre nu-s legate unele de altele, ci se intersectează când și când, ca și când…

Eu sunt de pe altă lume. Și când mă enervezi mai tare, îți zâmbesc. Și-ți vorbesc frumos. Și-atunci când tu mă înjuri, mă străduiesc să mă rog pentru tine. Și pentru mine. Și-atunci când mă doare, plâng. Nu-i păcat, însă, ca tu să îți irosești vremea cu mine? N-ar fi mai simplu să saluți și să mergi mai departe – fără să te încrunți, fără să te revolți, fără să muști în gol? Ar fi…

Dar ce știu eu despre tine și despre curajul tău de a lupta cu morile de vânt?… Eu sunt de pe altă lume.