A fi sau a nu fi Charlie

Când unul mă înjură de mamă, îmi vine să-i sparg capul. Mă opresc, însă… pentru că-mi dau seama că nu are rost să-mi pun mintea cu el. Îmi dau seama… vorba vine. În realitate, mama mea cea înjurată m-a educat cam mult. În completare, credința mă învață să întorc și celălalt obraz. Nu pot face asta mereu. Totuși, în sufletul meu, furia îmi este frânată. Spun „Doamne, iartă-l!” și merg mai departe.
Mi-a fost înjurată mama! Dar nu pot, la schimb, s-o înjur și eu pe-a lui! N-aș fi decât o copie a celui ce m-a jignit. Vreau să fiu asta? Nu! Totuși, aș putea, foarte bine, să-l omor pe cel ce-a îndrăznit să se lege de mama. Eu m-aș transforma într-un criminal și toți ai mei ar fi blamați din cauza mea. El ar fi un biet trecător, ucis de-o nebună. Ori un ghinionist. Ori un martir… Însă, și-ar merita, pe bune, titlul de martir?!
Citesc tot ceea ce roiește pe net în ultimele două zile și mă minunez – atât de cei care sunt, cât și de cei care nu sunt Charlie. Ceea ce s-a întâmplat la Paris este, într-adevăr, o dramă. Nimic nu justifică o crimă – în afară de o minte bolnavă.
Iar minte bolnavă n-au unii sau alții de o anumită credință – așa cum afirmă cei care zic, hop!, acum e timpul să scoatem ora de religie din școală sau să demolăm biserica din colț… ca nu cumva să ni se transforme copiii în teroriști!
Al oricui ar fi Dumnezeu, El nu e decât Bun, Simplu, Smerit, aducător de Pace și de Viață. Fanatici precum cei de-alaltăieri n-au niciun Dumnezeu, iar musulmanii, per total, nu și-i asumă. Din păcate, astăzi sunt toți băgați în aceeași oală – așa cum, din felurite pricini, fiecare nație e supusă, în orice context nasol, generalizărilor.
În fața unei minți bolnave trebuie să fii dârz! Să arăți că nu ți-e teamă, să demonstrezi că ești liber, o adevărată portavoce a națiunii! Și… totuși… până unde merge libertatea ta? Cât din libertatea ta de exprimare mă îngrădește inclusiv pe mine, omul de rând? Cât de mult mă jignește pe mine să mă înjuri de mamă și de Dumnezeu și cam cât te interesează pe tine că mă insulți? Treci fără opreliști peste credința mea, îmi calci în picioare ce am mai sfânt și mă obligi să mai și râd?
N-am râs. De multe ori n-am râs. Nici n-am omorât pe nimeni. Pentru că, slavă Domnului, încă mai sunt întreagă la cap. Dar câți și cât crezi că vor mai întoarce și celălalt obraz? Cum și cât ți-e meserie deranjarea oamenilor simpli și pașnici – și până unde merge ațâțarea minților bolnave?
Înțeleg scopul jurnalistic, am sânge de jurnalist în vene. Însă, pentru unele caricaturi n-am avut flerul ăla de șmecher, ca să le gust și să le susțin utilitatea. În multe situații nu am văzut schimbarea în bine, nici istețimea, ci doar cancan la kilogram – periculos poziționat în pagini de top.

Îmi pare rău pentru cei care au murit și mi-aș dori din tot sufletul ca timpul ăsta să nu fi fost decât un vis urât! Nimeni, nici cel mai mare dintre păcătoși nu merită să moară, c-așa a decis un tembel! Cu toate acestea, nici nu-i pot numi eroi sau martiri pe cei din echipa redacțională. Cred că, pur și simplu, voluntar sau într-o anumită doză de nebunie, ei și-au asumat că pot să moară oricând și să-i tragă și pe alții în joc… Pot spune, fără nici cea mai mică urmă de ipocrizie: Dumnezeu să-i odihnească și să-i ierte! Dar, pentru că m-am simțit de multe ori jignită – și m-am întristiat chiar și când insultele nu mă atingeau direct,  nu pot spune: Eu sunt Charlie.
Pentru cei care, știind că nu o să-i omor, se pregătesc să mă înjure de mamă, complicația vine abia acum. Nu pot spune nici măcar: Eu nu sunt Charlie. Pentru că în tabăra asta îi descopăr pe mulți dintre cei care se hlizesc cu gura până la urechi, susținând: Hă, hă, bine le-a făcut! Meritau să moară, pentru că n-au fost prieteni cu Dumnezeu! Păi, mă scuzi… da’ tu, prin tipul ăsta de gândire, ești prieten cu Dumnezeu? Sau ești ăla care e capabil să ridice piatra și să arunce în toate zările? Ești terorist sau ești doar prost – să te poți bucura de-o viață sfârșită înainte de vreme?
Ca întotdeauna, adevărul e undeva, la mijloc. Toți avem un strop de Charlie în noi. Depinde, însă, de modul în care suntem capabili să conturăm această calitate. Tuturor ni se întunecă mintea, la un moment dat – și, foarte simplu, ne-am putea transforma în bestii! Ce ne ține în loc? Fix el – stropul de credință! Cu un strop de Charlie și un strop de credință, lumea ar putea avea, la un loc, libertate, egalitate, fraternitate. Și-ar fi un pic mai puțin tulbure. Și-ar fi un pic mai puțin tulburată.

 Citește și: 
„Liberté” fără „égalité” și „fraternité” duce la extremism