Amintiri cu panouri publicitate

Lucram într-un loc destul de trist, iar afacerea trebuia promovată intens. Primeam doi lei de la șefi și, din banii aceia, trebuia să scoatem ceva bici și brici… Amintirile par amuzante acum dar, pe vremea aceea, realitatea îmi storcea toată vlaga.
Atunci, în centrul orașului au început să apară spații pentru panouri publicitare. O super idee, vizibilă maxim și productivă, nu foarte scumpă – mult, însă, peste banii din bugetul nostru. În momentul acela, parcă m-am transformat. Nu mai lucram la șefii mei zgârciți, ci la agenția de publicitate care apăruse, tam-nesam, prin târgul nostru. Trebuia să-mi fac șefii să deschidă portofelele și să se deschidă la minte! Văzusem prin străinătate panouri asemănătoare, din cadru metalic, cu față metalică sau poliplan și studiasem atenția trecătorilor, zile în șir. Numai de felul în care era mesajul transmis mai depindea să-ți ai publicul-țintă la picioare!

Ciudat și fericit e că am reușit, într-un final, să-i conving pe ursuzi să facă investiția – înainte ca eu să-mi dau demisia. Simpatic și aiuritor e că au avut tăria să-mi mulțumească, mai târziu, pentru insistență. În silul lor caracteristic, mulțumirile au fost ceva de genul: Na, ai făcut și tu ceva, măcar pe final, ca să nu spunem că te-am plătit degeaba atâtea luni!… Multe, multe evenimente după plecarea mea s-au bucurat de vizibilitate maximă și de participare peste așteptări. Oamenii și-au scos cu vârf și îndesat investiția dar, din păcate, au rămas la fel de încruntați și de închistați.

Mă gândesc serios să adun ceva bani și să-mi fixez, în fața firmei lor, un panou publicitar cu mine zâmbind. Poate le-aș face zilele mai fericite sau, poate că i-aș trimite departe, într-un concediu prelungit. Cu siguranță, nu i-aș mai lăsa să mă uite în veci! 🙂