Spectacolul străzii – actori și oameni

Duminică am mers, familie şi prieteni, la Teatrul Luceafarul, la Motanul Încălţat. Maria-Paula a fost extrem de încântată de spectacol şi, apoi, foarte supărată că n-a avut flori şi n-a putut merge pe scenă, să le ofere actorilor – să-i pupe şi să-i iubească!

De duminică, am vorbit continuu despre Motanul Încălţat, despre mireasă şi despre flăcăul transformat în prinţ! Copila mi se plângea că îi e dor tare de ei şi că tot neiubită a rămas… Aşa că, Doamne-Doamne i-a pregătit o surpriză!
În dimineaţa aceasta, în drum spre grădiniţă, l-am zărit în staţia de la Minerva pe Dumitru Georgescu – mezinul din piesa de teatru, care a primit drept moştenire motanul. I l-am arătat Mariei şi am întrebat-o dacă îl recunoaşte. E Jacques! Hmmm, sau doar seamănă cu actorul? El este, i-am răspuns. Vorbea la telefon şi aştepta, nerăbdător, un autobuz. Care nu mai venea…
Noi traversaserăm deja strada şi-n mersul nostru de pitici se făcuse roşu la semafor şi, apoi, iar verde. Iar el, grăbit, abandonase gândul autobuzului şi venea pe acelaşi drum ca şi noi, cu telefonul la ureche. Atunci când s-a întors Maria şi l-a văzut în spatele nostru, nu s-a mai putut abţine: Jacques! Tu eşti Jacques!
L-am văzut zâmbind amuzat şi m-am minunat când a întrerupt discuţia de la telefon. A promis că sună mai târziu şi s-a oprit să vorbească unui oarecare copil, de pe stradă! Apoi, a mers în ritmul nostru – mai puţin grăbit… până la pasarelă! Sociabila şi, uneori tupeista mea copilă devenise vizibil emoţionată. Nu mai avea chiar atâta curaj, dar nici nu se simţea rău! S-a despărţit de prinţ cu o îmbrăţişare maaare şi cu un pup dulce! Şi cu o veselie de nedescris! Noi am cotit spre grădiniţă, pe lângă biserică, iar Maria mi-a şoptit: Vezi? M-a ascultat Doamne-Doamne!
Şi uite aşa a început o zi minunată, cu rugăciuni împlinite şi cu un om surprinzător de simplu şi de frumos – direct proporţional cu măreţia, cu succesul şi cu harul lui!