Ceaiul dezgheață suflete!

În seara asta, așteptam pe cineva, sprijinită de ușa Mitropoliei. În timpul acesta, o doamnă bine, pe care o cunoșteam, ieșea de la închinare. Era concentrată să nu alunece pe scări și a privit așa, prin mine, când am dat bună ziua. Nu m-a recunoscut și, mai mult ca sigur, m-a confundat cu un cerșetor :).
Nu-i nicio supărare. E doar o introducere – reală! – pentru gândul care mă macină de câteva zile. În perioada asta friguroasă, când întâlnesc oameni ai străzii, mi se rupe sufletul. Pentru că eu mă știu că-s înghețată, doar mergând din punctul X, în punctul Y. Dar ei, cum or fi?
Câți îi observă? Câți le întind un biscuite și câți privesc, pierduți, prin ei?
Haideți, vă rog, să-i observăm! Nu toți, pe toți! Fiecare dintre noi, pe câte unul! Pe primul om mai necăjit, al stăzii sau nu, care ne iese-n cale, mâine dimineață, când plecăm de acasă! Haideți să ne facem timp pentru el! Cât ne fierbe cafeaua, să facem și un ceai! Să-i oferim si lui un ceai cald! 
Cât valorează un ceai? Cam… nimic! Mai mult timp – decât valoare financiară. Și, totuși, atât de mult valorează pentru un om care stă ore și zile întregi în frig! Haideți să facem din ceaiul ăsta o… lege a iernii! O bucurie și un dram de căldură pentru un om de lângă noi.

Nu vreau ca gândul meu să se transforme, neapărat, într-o campanie pe care s-o putem… măsura. Îmi doresc însă, din suflet, ca gândul meu să devină și gândul vostru!
Ca mâine dimineață, în următoarea dimineață, când vă amintiți și aveți voi chef, să ieșiți din casă cu o sticlă de ceai fierbinte. Și, să vă faceți timp să priviți în jur, măcar până când veți zări prima persoană care are nevoie de licoarea voastră magică!
Nu cer mult lucru. Și, nici nu oblig! Doar… vă rog! Pentru că, da! Ceaiul poate să dezghețe suflete!