Credinţă şi fotbal

Ieri, aproape de ora 21.00, m-am rugat. Apoi, am aprins candela. Deşi, în mintea mea erau gânduri… amestecate – în care îmi doream ungurii bătuţi la fund şi scoşi de urechi afară din ţară – am zis doar atât: Facă-se voia Ta!
Acum, n-o să mă bat cu pumnul în piept, că a câştigat România, doar pentru că m-am rugat eu. Cred, însă, că mulţi s-au rugat. Şi, mai cred că, inclusiv ateu fiind, poţi să nu fii huligan. Şi poţi să-ţi doreşti un câştig, fără a face rău. Poţi să te abţii de la înjurături, ură, acte de vandalism. Poţi să fii – aşa cum ar trebui să te înveţe sportul să fii. Fairplay.
M-au întristat huliganii unguri, care au reuşit să distrugă o parte din Bucureşti – în egală măsură în care mă întristează huliganii români, care ştiu să vină la meci, doar ca să se pocnească peste ciolane. M-a întristat harta mincinoasă a Ungariei mari, în egală măsură în care m-au întristat toate glumiţele din online, la adresa maghiarilor.

Am multe pe suflet. Însă, mă chinui să ţin cu dinţii de credinţa mea! Ce legătură are credinţa cu fotbalul? Are! Ieri, am asistat la meciul urii. Iar credinţa mea mă învaţă să iubesc. Să mă rog pentru succes, să accept cu demnitate eşecul.
M-am bucurat c-au luat bătaie ungurii? M-am bucurat, peste măsură! Şi-am mai bătut trei mătănii – şi-am răsuflat uşurată că, având coada între picioare, nu le-a mai ars de golănii.
În sufletul meu, tot mocneşte ceva. Dar, n-am să-mi învăţ niciodată copiii ce înseamnă ura. N-am să separ lumea în români, ţigani, unguri, stelişti, dinamovişti şi alte naţii. Am să-o separ, însă, între oameni şi neoameni. Şi copiii vor decide, apoi, în care tabără îşi vor continua viaţa.

[Până atunci, pe un stadion nu te poţi duce, decât dacă semnezi că, în orice moment, eşti dispus să ţi-o iei în freză. Nu că pe stradă ai fi mai ferit…]