Invitată la petrecere

După o dimineaţă destul de agitată, la întoarcerea de pe teren spre redacţie, am trecut pe la el. Aveam nevoie de un strop de linişte, pe care oricând mi-l oferă, necondiţionat. Am sărutat crucea, apoi m-am aşezat cu fundul pe-o bordură şi mi-am sprijinit spatele de gard. În timpul ăsta, am mâncat o îngheţată şi mi-am lăsat gândurile să zboare. Era umbră şi răcoare şi, parcă, mă aflam într-o altă lume. Nu mă mai minunează stările astea, pe care le trăiesc în preajma lui. Nu-mi mai pun demult întrebări. Doar mă bucur de moment şi caut să absorb tot binele şi toată liniştea de acolo – pe mai târziu.
Aparatul de fotografiat îmi atârna în gât, ademenitor. Aşa că, după ce am terminat îngheţata, mi-am ascultat instinctul. Şi-am făcut noi poze. Aparent, aceleaşi – parcă mereu altele…

Când am pozat portretul de pe lateral, ochii mi-au căzut, automat, pe data naşterii.  15 iulie. Astăzi! 1818. Acum 195 de ani!

Aşa am înţeles, încă o dată, că nicio vizită pe la mormântul lui nu este întâmplătoare. Până şi îngheţata – singura mâncată într-un asemenea context – şi-a avut astăzi, rolul ei. Ceva a făcut ca azi, într-o zi importantă a sfântului meu, să pot fi alături de el, pentru o clipă. Aşa cum i-am cerut, în atâtea alte momente, ca el să fie alături de mine. Aş vrea să mă laud că n-am uitat de petrecere şi că m-am autoinvitat. În fapt, am fost chemată. Căci, printre toate motivele pe care le invocam pentru a nu merge nici astăzi la mormânt, ceva a fost mai puternic decât mine şi mi-a purtat paşii spre el. Spre Iosif Naniescu – cel sfânt şi milostiv.

Citeşte şi: 
Mormântul din curtea Mitropoliei – descoperirea unui loc de taină