Mărul discordiei

– Dă-i, măi, un măr, că ţi-l plătesc eu!

Atât am auzit şi, apoi, am creat contextul. O bătrânică îşi cerea scuze pentru deranj şi pleca, o alta o alunga, iar a treia intervenise în discuţie. M-am uitat la ele. Aproximativ de-o vârstă – dar atât de diferite!
Prima. Era bine îmbrăcată. Nu cerşetoare. Chinuită, probabil, de foame şi de pofta de a mânca un măr. Nu ştiu cum a cerut. Dar ştiu cum îşi cerea iertare şi cum se retragea, spăşită…
A doua. Cu trei sacoşe de rafie pline de mere. În afara pieţei. Dorind să facă repede un ban şi să plece acasă. Îngheţată. Supărată pe viaţă şi de neînduplecat. Cine ştie câte mere i se mai ceruseră la viaţa asta?
A treia. Uimită. Săritoare. Autoritară, în momentul în care a doua o privea cu neîncredere şi prima se îndepărta.

Mi-am continuat drumul… Simţeam cum îmi tremură picioarele şi barba şi cum mi se zbat lacrimile-n ochi… M-am simţit exact aşa cum sunt. Mică şi neputincioasă. De multe ori, inutilă în lumea asta mare. Cu un măr nu se face primăvară… Nici cu o reţetă luată complet de la farmacie. Nici cu trei felii de parizer…

Şi mi-e atât de ciudă pe cei care-şi bat joc de viaţa şi de bătrâneţile noastre!…