Daruri inocente
O mamă cu un băiat mare și o fetiță mică, la plimbare.
Mama spre băiat: Se apropie ziua ta.
Băiatul: Daaa!
Fata: Vine ziua ta?
Băiatul: Da, trebuie să-mi iei cadou!
Fata: Ce să-ți fac? Un desen vrei?
Mi-am amintit de anii copilăriei. Am retrăit emoția cu care pregăteam și eu cadourile pentru cei dragi.
Felicitările erau făcute de mine. Colorate, frumoase. Florile de la mărțișoare erau reciclate și lipite pe hârtiile în care eu îmi exprimam cele mai bune gânduri. Și, la final, pentru că nu ma puteam înfățișa doar cu o felicitare, mergeam la dulăpiorul din sufragerie, luam un săpun, o pastă de dinți, un parfum sau ce mai găseam eu acolo, le înveleam și așa îmi întregeam cadoul.
O dată și încă o dată… 🙂
4 Comments
Carmen
Postarea ta mi-a starnit nostalgii.Si eu procedam la fel, doar ca nu apelam la produse cosmetice , ma uitam cu atentie in biblioteca, alegeam o carte care mi se parea necitita si o transformam in cadou.Procedam asa deoarece nu avem bani, iar ca sa cer de la parinti trebuia sa justific pe ce ii cheltui.Si cum sa le spun ca imi trebuie pentru cadoul lor?????? La vremea aceea nu ma gandeam ca as putea minti, eram invatata sa spun doar adevarul.
anda_elena
Nu era o minciună. Era un acord tacit, de dragul momentului. Bucuria era sinceră de ambele părți! 🙂
Alina-Nicoleta
Ce frumos. Am început și eu cu D. să facem cadouri personalizate. Deocamdată suntem la nivelul picturii cu mâna… 🙂
anda_elena
🙂 Fiecare nivel are farmecul lui!