Unde se duc like-urile, când se duc?

Exist, ca blogger, de dinaintea like-urilor. Nu eram celebră atunci, nici like-urile nu m-au făcut celebră.
Exist, ca blogger, de pe vremea în care nu cunoșteam prea multe mijloace de promovare pentru postări. De pe vremea în care un feedback îți era dat la scriere printr-un comentariu. Cu câtă emoție primeam un comentariu!

Astăzi… zâmbesc cu gândul la acele vremuri – dar iubesc, la fel de mult, comentariile. Mi-e drag să-mi scrie lumea. Îmi place la nebunie să provoc la comentat, să stârnesc un dialog și să ies din sfera vorbitului cu propria-mi persoană. Totuși, astăzi comentariile sunt rare. E un fenomen general. Oamenii sunt grăbiți. Și, comozi. Like-ul e mai modern și se rezolvă dintr-un singur click. E ca o amprentă – am fost și eu pe aici. Însă, nu e chiar o amprentă… căci amprenta e unică. Like-ul e mereu același. Nici mai mare, nici mai mic, nici mai zâmbăreț, nici mai sărac, nici mai dulce decât un alt frate de-al său.

Nu mă iau de nimeni și nu reproșez nimănui nimic. Și eu am devenit zgârcită în comentarii. Sau ocupată. Sau… comodă. Și eu dau like-uri și salut cu degetul mare aruncat în vânt. Așa cum Tom ori Jery semnau cu X. Fix asa…

Astăzi… înotăm printre like-uri, respirăm pentru like-uri, ne minunăm de câte like-uri am avut parte, într-un anumit context. E amuzant. E și trist. E firesc, până la urmă. Doar o toană, până când s-o inventa altceva, mai cu moț – care să ne facă să ducem dorul like-urilor!

Deocamdată, like-uri trec și like-uri vin, toate-s like și like sunt toate. Unii cerșesc like-uri, alții muncesc pentru ele. De alții se lipesc like-urile, pe alții-i ocolesc.

Like-ul e o stare trecătoare, ce rămâne marcată undeva, în lumea asta mare 2.0. Eu, una, nu stau să număr și să fac tabele în care să calculez care postare a fost cea mai cea, în funcție de like-uri. Nici nu mă rușinez cu o scriere de patru like-uri. Nici nu mai țin minte, mâine, care a fost numărul magic al zilei de ieri. Cu atât mai puțin, al zilelor de luna trecută, ori de anul care s-a dus.

De aceea, mă întreb – unde se duc like-urile, când se duc din mintea noastră – deși ele rămân întipărite acolo, în virtual?…

Singurul număr de like-uri pe care-l rețin, măcar cu aproximație, este cel care vorbește despre aceia ce urmăresc pagina de Facebook a blogului. N-ai dat like până acum? Profită! Nuuu, doar ți s-a părut c-am cerșit un like – de fapt, e conștiința ta care îţi spune că e cazul să dai like! 🙂 …

Ei… și dă lumea like la blog. Și numărul oamenilor acestora îl știu. În principiu. Însă, recunosc că mai mult mi-l amintesc atunci când observ că acest număr magic… scade! E culmea să nu observ creșterea, dar să observ diminuarea și cu unul singur. Prin urmare, dacă v-am îmbiat la dat like – trebuie să echilibrez balanța și să anunț că există și varianta de anulare a like-urilor, nu-i așa?! 🙂

În acest context, din nou mă întreb: unde se duc like-urile, atunci când se duc? Când te place un om sau, cel puțin, se străduiește să te placă, nu apelezi prea des la de ce?… Însă, atunci când el își dă seama că nu te place și se retrage din joc – parcă unlike nu e suficient. De ce? Unde a intervenit ruptura? Cu ce l-ai supărat? Ce nu i-a convenit? Ce-ar fi așteptat el de la tine?

Cu un like trecut așa, în neființă… începi să duci dorul comunicării adevărate. Dorul unui comentariu. Dorul unei înjurături, măcar. Dorul unei explicații care ar putea să te schimbe pe tine în (mai) bine sau care ţi-ar garanta că nu-ţi va fi dor de omul care te-a părăsit.

Fără a avea posibilitatea de a-ţi lua adio, rămân doar întrebările. Unde se duc like-urile, când se duc? Și, ce iau cu ele, în afară de număr? Ce se află în profunzimea unui like plecat de-acasă? Eh…