Omul invizibil

Eu scriu, dar cuvintele mele se lovesc de tastatură şi se imprimă cu tuş din ala… jucăuş… care dispare. Literele nu vor să rămână fixate pe ecran, iar gândurile zboară aiurea, prin veşnicie…
Am multe de spus – însă vorbele se lovesc de pereţi şi se întorc asupra mea, duşmănoase. Exist şi nu exist, cred şi nu cred, caut şi nu găsesc. Nu prea ştiu ce vreau de la viaţă, la fel cum nu ştiu ce vrea viaţa de la mine. În momentul asta sunt – ori aş vrea să cred că sunt – invizibilă.